Acești doi sfinți, soț și soție, au fost din Nicomidia și au trăit în timpul împăratului Dioclețian (284-305), când în părțile de răsărit ale Imperiului Roman era augustus Maximian (286-305), un nemilos prigonitor al creștinilor.
Trimiși de către acesta, soldații au scos din locurile de ascunzătoare 23 de creștini pe care i-a întemnițat. Adrian, unul din demnitari de la curtea imperială, uimit de tăria și credința nezdruncinată a acestor creștini, de curajul lor în fața cumplitelor chinuri la care erau supuși, a cerut să fie trecut și el pe lista creștinilor pe care o scria unul din temniceri.
I-a întrebat mai întâi pe mucenici ce fel de răsplată așteptau de la Dumnezeul lor pentru astfel de chinuri, rugându-i să îi răspundă limpede la această întrebare.
Sfinții mucenici i-au răspuns că nici gura lor nu poate să mărturisească acele bucurii, dar nici auzul său n-ar putea să încapă, nici mintea nu poate să le ajungă. Căci pentru slavă și pentru răsplătire este scris că: "Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Ep I Corinteni, 2, 9).
Sfântului Adrian i s-a alăturat și soția, Natalia, îngrijindu-l în temniță alături de ceilalți mucenici. Erau soți foarte tineri, căsătoriți de puțin timp.
Toți cei întemnițați au fost torturați și au sfârșit ca martiri în frunte cu Sfântul Adrian. Sfânta Natalia și-a dat sufletul câteva zile mai târziu, fiind socotită mucenică pentru multa durere pe care a avut-o în timpul chinurilor soțului său și a celorlalți care erau împreună cu el. (sursă: vol. "Viețile Sfinților")
