Sinuciderea lui Odobescu - blestemul tezaurului Cloșca cu puii de aur sau deziluzia în amor?

Orice s-ar spune, tragica dispariţie oferea ziarelor vremii şansa de a vorbi fie de un „roman”, fie de o „catastrofă”. Cel puţin „Gazeta Poporului” utiliza ambii termeni, adăugând, pentru a se vinde şi mai bine, o doză în plus de mister: „[…] amicul ce ne comunică aceste amănunte, cu cea mai sinceră emoţiune, ne roagă să-i păstrăm anonimul, dintr-un exces de delicateţă”.

Să mori în zodia Caragiale

Cu un gust morbid pentru gesturile „de dinainte de”, s-a vorbit şi de cele două scrisori de adio, pentru „amicul” Anghel Demetriescu şi pentru familie, „prenotate” în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1895. Mai există însă una, către Petru Poni, atunci ministru al Instrucţiunii Publice: din ea reiese că sinuciderea lui era, în primul rând, o chestiune de onoare, ivită din neputinţa de a dovedi, cu acte în regulă, buna întrebuinţare a banilor daţi de stat pentru amenajarea unui muzeu de mulaje.

Iar evocările contemporanilor vorbesc cu insistenţă de o „nemăsurată poftă de cheltuieli” (Iancu Cerchez), de vreme ce „averea lui o cheltuise şi p-a nevesti-sii” (Teohari Antonescu). Un Odobescu extravagant desprindem şi din paginile lăsate de George Bengescu: „[…] el ar fi putut să jóce un rol însemnat chiar în istoria politică a României, dacă nu ar fi fost nevoit să se lupte necontenit cu nisce greutăţi de ordin material ce proveneau, nu din lipsa de avere, ci din obiceiul ce luase, încă din tinereţe, de a duce, oriunde se afla, un traiu de viaţă larg, luxos şi disproporţionat cu mijlócele, de altmintrelea destul de mari, de care dispunea.

Cotinuarea pe historia.ro