Cum se furau discuri de la Electrecord pe vremea lui Ceaușescu. Erau „aur curat” pe piața neagră – documente CNSAS

Timp de peste patru decenii (1948-1989), Electrecord a fost singura casă de discuri din România. Subordonată politicilor de partid privind cultura de masă, le-a oferit românilor clipe de relaxare cu marii artiști ai perioadei, dar și momente de cvasi-sincronizare cu noua cultură a tinerilor din Occident, odată cu lansarea discurilor cu formații beat și rock precum Phoenix, Mondial, Olympic '64, Mondial și multe altele, în deceniile '60-'70. Declinul general din anii ’80 a afectat și activitatea casei de discuri, iar arhivele Securității oferă imaginea neretușată a problemelor majore care au dus la falimentul din perioada postcomunistă.

Discurile de folclor aduceau venituri uriașe, dar ce se întâmpla cu banii?

În presa vremii, Electrecord se lăuda cu o producție impresionantă: față de momentul naționalizării din 1948, până în 1975 producția și difuzarea crescuseră de aproape 90 de ori, iar după o retehnologizare masivă în 1980, producția anuală ar fi depășit 7 milioane de discuri (sursă: România Liberă, 1986).

Problema era că aproximativ o treime din această producție rămânea în depozite, din cauza disfuncționalităților provocate de restricțiile impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile importate pe valută convertibilă, arată rapoartele din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

sursă: ACNSAS, consultată de Emanuel Focșan

Cum se furau discurile pe sub cămașă sau cu "geanta dublă"

Ca și cum criza de producție, provocată de restricțiile tot mai extinse impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile importate pe valută convertibilă (dolari și mărci germane, în special), nu era suficientă, furturile de discuri deveniseră tot mai frecvente.

Un astfel de episod este consemnat în detaliu de o notă-raport din 1982, care consemna ceea ce azi am numi „destructurarea unui grup infracțional organizat”, format din patru angajați ai Electrecord.

„Le scot fie sub cămașă, pe piept sau pe burtă, fie într-o servietă cu mai multe compartimente, așa cum procedează MITICĂ și un alt prieten de-al său de afaceri, MARCEL. La poartă prezintă numai compartimentele în care nu are discuri, cel plin de discuri lipsindu-l. JORDANICĂ DUMITRU le plasează prin intermediul soției sale, ce lucrează în cadrul unei întreprinderi de confecții și care afirmă, într-o discuție cu sursa noastră (persoana care oferea Securității diverse informații din interiorul unui colectiv sau despre diverse persoane - N.A.) că: «discurile sînt aur, clienții le iau fără mape». VERONICA le plasează prin intermediul unei vînzătoare din cartierul Militari.”

Notă-raport din 26 aprilie 1982/UM 0800 București - Securitatea Municipiului București / sursă: ACNSAS.

Documentul precizează că era vorba despre o „sustragere regulată”, iar în vestiarul Electrecord au mai fost descoperite 60 de discuri „fără stăpân”. Faptul că nu s-a luat nicio măsură sugerează ipoteza că acele discuri nu aparțineau hoților deja prinși, ci altor angajați care se ocupau cu același lucru.

Pentru a înțelege contextul general al perioadei, trebuie spus că multe discuri, în special de rock, jazz și muzică cultă, se editau în tiraje din ce în ce mai mici, ceea ce amplifica tendința de speculă sau vânzare „pe sub mână”. De altfel, sistemul era generalizat în cadrul comerțului de stat cu orice produs de interes: întregul circuit era dominat de o corupție endemică, în care oamenii se serveau unii pe alții, în funcție de domeniul în care activau.