Coronavirus - România: 500273 de cazuri confirmate

Vezi mai multe detalii

Înapoi în anii ’90, o călătorie cu cheia de gât. Interviu cu Diana Bădica, autoarea romanului „Părinți”

Tuesday, 27 October 2020, 11:49 Sursă: realitatea.net

Autor: Zbirnea Andrei

Noi aveam un soi de independență pe care trebuia să o întărești prin relațiile cu ceilalți

Andrei Zbîrnea: Pentru că romanul tău poate fi citit într-o cheie de intruzare în culisele vieții din anii ’90, voi începe interviul citând dedicația pe care mi-ai oferit-o pe exemplarul meu din „Părinți”. „Sper că această carte să-ți amintească despre copilăria anilor ‘90, pe care am trăit-o și noi. Și despre nevoia noastră de a înțelege lumea.” Cu ce e diferită copilăria aceea de copilăria de astăzi și mă refer aici la copilăria trăită în provincie, nu la acea copilărie în care părinții își permit să plătească o bonă?

Diana Bădica: Cumva ce o să răspund acum e mai degrabă percepția mea despre copilăria de astăzi, pentru că nu am copii, nu am foarte mulți prieteni cu copii. Sunt lucruri pe care le văd sau pe care mi le imaginez, nu știu cât de pertinentă e părerea mea. S-au schimbat foarte multe lucruri în ultimii ani legate de comunitate: de spațiile de joacă, de condițiile de locuire. Și atunci asta influențează automat și copilăria. Noi eram obișnuiți, fără nicio problemă, să stăm cu cheia de gât în spatele blocului. Astăzi nici măcar în Slatina, unde mi s-a întâmplat să mai merg din când în când, nu mai vezi copii cu cheia de gât. Nu mai sunt singuri. Noi aveam un soi de independență, pe care trebuia să o întărești prin relațiile cu ceilalți, făcându-ți curaj să fii și tu ca ceilalți – să sari de pe garaje, să te urci în copaci, să cobori la parter pe balustrada scării, nu folosind treptele – ce dacă ești fată? Astăzi, lucrurile sunt puțin mai programate un pic.

Imagine

AZ: Chiar mă întreb uneori dacă mai există populație tânără în orașele de provincie, 25-45 de ani, care să aibă copii. Și mă refer mai degrabă la cei care să lucreze în mediul privat.

DB: Eu cred că există și mă gândesc la foști colegi de-ai mei de generală, de liceu, care au rămas în Slatina. Au 30-35 de ani. Cei mai mulți sunt părinți și mai toți lucrează în mediul privat. Slatina s-a modernizat foarte mult. Există fabrici în continuare, salariile sunt destul de mari. Am rude care lucrează acolo și au vârsta mea. Nici orașele de provincie, cel puțin astea un pic mai mari, municipiile de județ, nu mai sunt chiar așa puțin dezvoltate cum erau atunci, în anii ’90. Atunci rămăseseră cu o anumită infrastructură care s-a deteriorat destul de rapid, iar investițiile au apărut după 2000. În anii ’90 erau două cinematografe în Slatina, unul s-a închis în câțiva ani, celălalt, din centrul orașului, în 2002, când eram în liceu. Am fost supărată, mergeam uneori dimineața cu colegele mele, atunci când aveam ore după amiază. Nu mai știu când s-a redeschis, acum 7, 8 ani. Există această populație, sunt sigură.

AZ: Anii ’90 însemnau printre altele și vizitele unor familii la domiciliile altor familii. Asta cred că s-a pierdut, cel puțin în orașele mari. Și mai însemnau că unii vecini puteau să facă rost de chestii, ca în fragmentul de mai jos.

Nea Stelică păstrase frigiderul în depozit până luaseră salariul. Aşa ajutase toţi vecinii cărora le lipsea câte ceva prin casă. Nu cerea nimic la schimb. Zicea că o să primească pe lumea cealaltă exact cât îi trebuie şi, în ciuda credinţei sale, mergea la biserică doar de Crăciun şi de Paşte. Nea Manu pocăitul încercase de mai multe ori să‑l convingă să treacă la adventişti, pentru că avea sufletul bun. N‑a acceptat, toată lumea ştia asta. Tata îl poreclise Hagi, era cel mai bun atacant din cartier. (p.64)

Ai reușit cumva să redai o imagine grăitoare cam pentru orice comunitate din România anilor aceia. Ba mai mult, unele dintre aceste electrocasnice încă mai funcționează...

DB: Chiar și tatăl meu încă mai are frigiderul cumpărat în ’90.

De exemplu, eu primesc, la vârsta asta și locuind în centrul Bucureștiului, pomana de la vecina mea de la etajul 1

AZ: E ceva anume de care îți este dor din anii ’90 și care crezi că ți-ar face viața mai suportabilă în 2020?

DB: Poate ideea asta de magazine un pic mai mici și mai apropiate de casă, unde găsești orice. Tipul ăla de consignații. Astăzi dacă mi se întâmplă să am nevoie de un ac, trebuie să mă duc neapărat într-un hypermarket să găsesc. Atunci exista pe fiecare mare bulevard câte un astfel de magazin în care să găsești orice. Am văzut recent la Cluj un magazin care se numea Fierul, în care se vindeau doar produse de bucătărie sau ustensile de bucătărie. Și magazinul era foarte mare. Nu găsești așa ceva în toate cartierele, aproape de casă.

AZ: Sau există monopol al unui singur lanț.

DB: Exact.

AZ: Unul dintre pasajele mele preferate din carte este acela cu dusul gunoiului, cred că e universal valabil, la fel cum erau reclamele la detergenți sau înălbitor în aceeași perioada a anilor ’90.

Mi se părea josnic să duc gunoiul. În blocul nostru cu patru etaje nu exista ghenă, trebuia să cobori în stradă şi să treci prin faţa celorlalte scări până să ajungi la tomberonul ros de rugină. Mai întotdeauna era plin, dar, chiar şi pe jumătate, vara mirosea a hoit de nu puteai să laşi geamurile deschise în mijlocul zilei. Aruncatul gunoiului însemna o ruşine pentru toţi copiii din bloc, dar pentru mine reprezenta de două ori mai mult (p.144). 

Era dusul gunoiului un ritual în sine, cum erau și umplutul sifoanelor sau culesul de mușețel din spatele blocului? Îți lipsește vreuna dintre aceste activități? Cum te aperi tu de sado-masochismul pe care ți-l transferă NOSTALGIA (nu a lui Cărtărescu) copilăriei din Slatina?

DB: Cred că e mult spus sado-masochism, sunt nostalgică în aceeași măsură în care fiecare om este nostalgic după copilăria lui. Doar că eu mă gândesc la multe aspecte socio-culturale care mă pot face să par nostalgică, mă gândesc la relațiile cu vecinii, de exemplu. Cum mă apăr? Trăiesc destul de mult în bula mea. Totuși, pe unde am stat, am reușit să mă împrietenesc cu vecinii. De exemplu, eu primesc, la vârsta asta și locuind în centrul Bucureștiului, pomana de la vecina mea de la etajul 1, dar astea sunt și niște chestii care vin din tine, iar eu am capacitatea ăsta – de a mă putea apropia de oameni.

AZ: Stelian Țurlea remarca într-o cronică din 2019 extraordinară mobilitate a punctului de vedere în romanul tău. Cât de mult te-a ajutat acest aspect în construirea cărții și cum ți-ai dat seama că a venit momentul să lași creionul jos și să te gândești la publicare?

DB: Mi-am dat seama greu că am terminat cartea, în 2018. În 2012 am scris primele texte care aveau să apară în romanul Părinți. Dar din 2013 să zicem că am devenit conștientă de un tot, am scris, am scris, iar în 2018 mi-am spus că gata, asta e, nu mai vreau să fac nimic. Am lucrat greu, pentru că citesc și recitesc. Înregistrez tot ce scriu, ascult. Or, să te înregistrezi pe un telefon citind un roman întreg, e cam dificil.

AZ: Ai făcut chestia asta?

DB: Da.

AZ: Și nu ai scos și un compact disc, vinil sau o casetă?

DB: Am făcut asta pentru mine. N-am stat niciodată să citesc sute de pagini într-o singură sesiune, am citit pe bucăți. Pentru că voiam să aud cum sună. Mai știu oameni care fac asta, dar pare mult, pentru că romanul meu are 300 de pagini. În povestiri e mai ușor să înregistrezi. Am bibilit foarte mult la roman și m-am hotărât să-l public atunci când mi se părea că orice aș face l-aș dezechilibra. Îmi venea să mai adaug niște lucruri, însă eram conștientă că în alte părți scrisesem cumva diferit. Și ca ton, și ca tip de povestiri. Și atunci am zis gata. Asta e. S-a întâmplat să termin în octombrie-noiembrie 2018.

Romanul Părinți a fost gândit inițial ca un volum de proză scurtă, numai că personajele, tipul de întâmplări, vocea narativă semănau foarte mult

AZ: Și ai avut, între 2013 și 2018, o rigoare de cazarmă? La modul să scrii în fiecare zi?

DB: Nu, am scris cum am putut, tocmai de aceea cred că m-am întins pe atât de mulți ani. Am scris doar atunci când am simțit, nu mă forțez când nu pot să scriu. În 2015 mi-am dat seama că urmează să fie clar un roman. Și atunci mi-am organizat foarte bine personajele, mi-am făcut o schemă cu personajele,  cu scara blocului, ceea ce a înlesnit foarte mult scrisul.

AZ: A reacționat cineva dintre vecinii tăi la pasaje din roman?

DB: M-am folosit de niște nume sau de niște porecle reale într-adevăr. Știu de o singură vecină care a citit romanul. A căutat-o pe mama și i-a spus că i-a plăcut foarte mult. Nu știa că scriu. Citind cartea a revăzut copilăria fetei ei și a noastră, ne-a înțeles copilăria, cumva. Și ăsta e cel mai fain feedback pe care l-am primit. Eu ziceam inițial că asta e o carte pentru copii, pentru copiii adulți, dar pare că funcționează și pentru părinți.

AZ: Ai debutat cu poezie, am mirosit că nu e neapărat zona ta de confort. Cochetezi cu jurnalismul narativ (am citit materialul tău cu jucătorul de tenis Horia Tecău), lucrezi în HR. Spui că citești ca să înțelegi lumea (citat dintr-un podcast la care ai participat). De aici se nasc cel puțin două întrebări.

Care au fost sfătuitorii tăi și cât de mult ai ținut cont de părerea lor? Te-ai gândit și la o altă formulă pentru povestea ta (scenariu sau proză scurtă)?

DB: Cei mai cunoscuți sfătuitori sunt Marius Chivu și Florin Iaru. Ei au fost la curent cu ce am făcut treptat, Marius a citit toate variantele romanului. Pe lângă ei, au mai fost două persoane care au citit manuscrisul și mulți oameni cu care doar am vorbit. Îmi place să vorbesc despre ce scriu. Nu trebuie neapărat să-ți dau ce scriu ca să aștept feedbackul tău. Eu mă gândesc despre ce o să scriu. De exemplu, viața la bloc. Și tu o să-mi spui ce se întâmpla la tine la scară. Poate e un lucru la care eu nu mă gândisem, așa că simplu fapt că te aud spunându-l mă face să verific dacă rezonez sau nu cu ceea ce spui. Am cunoscut o doamnă în tren, veneam de la Timișoara – am vorbit cu ea despre cum a simțit ea Revoluția. Așa că, pentru mine, orice om poate fi un sfătuitor.

AZ: Și le-ai împrumutat poveștile oamenilor ăstora?

DB: Cred că am împrumutat o singură poveste, o poveste care nu a fost spusă deloc în contextul ăsta al scrierii romanului. Vorbeam despre sport, iar cineva mi-a povestit cum se vedeau meciurile când se lua lumina la bloc, și tot așa. Ceea ce trăisem și eu, dar uitasem. Și atunci am ascultat povestea lui și am scris scena respectivă cu Cupa Mondială. Când a fost meciul de la Mondiale, eu nici măcar nu eram la bloc, în Slatina. Eram la bunici, la țară. Dar am văzut partida cu tatăl și cu unchiul meu. E vorba de meciul cu Suedia din sferturi, din SUA ’94, meciul cu penalty-urile. Eu îmi amintesc că l-am văzut la țară și că am adormit, dar amintirea mea nu înseamnă nimic pentru acea scenă.

Romanul Părinți a fost gândit inițial ca un volum de proză scurtă, numai că personajele, tipul de întâmplări, vocea narativă semănau foarte mult. Și atunci am zis să fie roman, iar eu sunt mult mai mulțumită de roman, cred că asta e vocea mea.

AZ: Te-ai gândit că volumul tău ar fi avut mai puțin succes dacă ar fi fost proză scurtă în loc de roman? 

DB: Nu m-am gândit la succes, m-am gândit la ce sună mai bine și la ce mi se potrivește. Eu scriu ce simt eu, nu ce cred că are succes. Nici nu știu ce are succes, e loc pentru toată lumea pe piața literară.

N-am avut un ursuleț de pluș în copilăria mea

Imagine

AZ: Mi-au plăcut mult jucăriile copilăriei personajelor tale. Le-am regăsit parțial și la Berceni Museum, un proiect care nu se ferește să lase la vedere nostalgia.

Când am ajuns unde era Tudor, călcând iarba din grădiniţa lui nea Litru, am văzut că în punga de un leu erau o grămadă de jucării. Ne făcuse păsări, porci, oi, case, gard şi ne‑a mai dat şi bucăţi de lemn din care să ne facă taţii noştri ce ne mai trebuia la ferma animalelor. Fiecare a luat câte ceva, ba chiar unii şi‑au luat câte două jucării. Eu am luat o căsuţă care aducea cu o cuşcă de câine şi o bucată de lemn lungă şi lată cât o palmă de copil. Câine nu avea nimeni, aşa că am presupus că dormea în cuşca mea. I‑ am spus vecinului săru’ mâna de mai multe ori şi am luat‑o la fugă spre poieniţă, unde ne‑am amenajat ferma (p.115).

Ce încercau să înlocuiască aceste jucării în perioada respectivă? Ce lipsuri suplineau în acele momente de veșnică tranziție?

DB: Nu aveam jucării prea interesante, asta e clar. Sau nu aveam bani de jucării prea interesante, mai bine spus, n-am avut un ursuleț de pluș în copilăria mea. N-aveau bani ai mei să-mi cumpere un ursuleț de pluș, și nu doar ai mei. Cred că nimeni de pe scară nu avea un ursuleț de pluș. Când am ajuns pe la liceu, mai primeau fetele îndrăgostite câte ceva, câte un iepuraș sau ursuleț, dar în copilărie ne lipseau. Aveam ceva păpuși, le croiam haine, apoi organizam târguri unde făceam schimb. Eu aveam o bluză și luam de la tine o fustă.

Nu prea erau jucării. În primul rând, nu se găseau. În al doilea rând, când au început să se găsească erau scumpe pentru noi, pentru middle-classul de mai jos. Ne făceam și noi universul nostru. Țevi cu cornete, bidoane de plastic cu dopurile găurite în loc de pistoale cu apă.

AZ: Ați avut oracole?

DB: Am avut, bineînțeles. După clasa a cincea, mai încolo. Cred că am avut vreo două. Și de unul eram foarte mândră, pentru că-mi dăduse caietul o vecină, un cadou de la o prietenă a cărei mamă lucra la tipografie. Un caiet cu foi veline. Arăta foarte bine, era total diferit de oracolele făcute pe caiete ale prietenilor mei. La mine se lipeau perfect pozele.

AZ: Revenind la scris... Care ar fi drumul IDEAL pentru cineva care vrea să debuteze în proză? Ce greșeli l-ai sfătui să evite? Care sunt pașii pe care nu îi poate omite?

DB: Cred că primul lucru ar fi să citești atât de mult încât să te asiguri că înțelegi ce-ți trebuie, ce ți se potrivește. Îți dai seama foarte repede care este stilul tău.

Faptul că eu la multinațională muncesc uneori de-mi sar capacele, mă face să valorizez mult mai bine timpul care-mi rămâne

Ideea e să-ți găsești felia de literatură care ție îți place cel mai mult și care se apropie cel mai mult de stilul tău. Uite, de exemplu, n-am citit Ulise, dar îmi place Joyce. N-am citit nimic de la Tolstoi. Am început, dar am renunțat. Eram în liceu atunci, iar acum nu am tragere de inimă să-l citesc. Nu cred în nicio rețetă, eu sunt foarte degajată. Lumea ideală ar trebui să fie cu oameni degajați. Faptul că eu nu am citit Tolstoi, nu mă face nici mai proastă, nici mai deșteaptă decât cineva care l-a citit. Fiecare e diferit și are nevoi diferite, poate o să-l descopăr pe Tolstoi la 50 de ani, ceea ce e foarte bine.

Dacă nu ai exercițiul cititului din copilărie și te trezești la 20 de ani că vrei să scrii, poate că e mai bine să începi dinspre contemporani către clasici. Pentru că totuși în literatura contemporană se vorbește despre preocupările și problemele noastre actuale. Dacă citesc Balzac și stau într-un apartament în care sunt 38 de grade în mod constant, nu o să simt eu descrierile alea de la început cu coloanele caselor, cu florile.

AZ: Crezi că atelierele de creative-writing ajută în momentele de început? Ai nevoie de un mediator care să te ajute să ajungi la cărțile care să te ajute să-și formezi stilul?

DB: Cred că sunt foarte bune cursurile astea, sunt foarte utile. Pentru că eu nu veneam din lumea literaturii și a limbilor străine și rupsesem cumva legătura cu ce era contemporan. Singurul avantaj pe care l-am avut eu înaintea colegilor mei de la creative-writing a fost că îi cunoscusem, cu un an înainte, pe Cezar Paul-Bădescu și pe Mihai Ignat. Ei doi mi-au recomandat cărți, mai ales ale autorilor români. Și mi-au pregătit un pic terenul. Când am fost la cursul de creative-writing în 2012, eu citisem aproape toți autorii români pe care îi recomandau Marius Chivu și Florin Iaru. Aveam colegi la curs care nu că nu citiseră, dar nici măcar nu auziseră de autorii români contemporani, iar asta spune foarte multe despre noi, ca țară.

Mereu am zis asta: faptul că eu la multinațională muncesc uneori de-mi sar capacele, mă face să valorizez mult mai bine timpul care-mi rămâne. Asta, bineînțeles, m-a îndepărtat foarte mult de cunoștințe și de prieteni – nimeni nu are timp pentru tot ce ar vrea să facă. Așa că eu cel mai simplu renunț la ieșirile în oraș, la întâlnirile cu oamenii și o fac fără nicio părere de rău. Când citesc sau scriu nu mă opresc nici măcar să răspund la telefon. Știu că par egoistă, e ok, fiecare trage ce concluzii vrea.

AZ: Apropo de corporație, ai primit feedback din partea colegilor de muncă? Ți-au citit cartea?

DB: Am fost foarte fericită să văd la lansare foarte mulți corporatiști. Era sala plină, erau oameni pe scări. N-au mai avut loc, n-au mai găsit cărți. Poate că nu toți au auzit de literatură română contemporană de la mine, însă știind că scriu mă mai întrebau de anumite titluri de literatură universală. Și eu le recomandam și autori români contemporani. Într-o perioadă mă duceam cu cărți la lucru și le dădeam colegilor care-mi cereau recomandări.

Oamenii din multinațională de multe ori nu știu ce să aleagă, deoarece ar avea resurse să-și cumpere cărți. Ar putea să investească în cărți, să vină la evenimente, mai ales cei din orașele mari. Însă ei nu știu prea multe despre literatura contemporană, despre autori. Sunt într-o altă bulă. Colegii mei au văzut că, să fii scriitor, nu înseamnă că ai o aură deasupra capului și nici să fii boem. Înseamnă că ești același coleg care face mișto, care lucrează ca și ei, mănâncă alături de ei. Și asta le modifică puțin percepția, iar ei vin mult mai ușor către evenimente, către literatură contemporană.

Wimbledon a fost cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o eu vreodată

Imagine

AZ: Ce citești și ce scrii în perioada asta în care singura constantă este PANDEMIA de COVID? Ai fost mai creativă în tot acest timp?

DB: Am scris câte ceva în pandemie, dar nu sunt neapărat mulțumită de rezultate. Cred că am scris bine, însă nu știu ce să fac cu ce am scris. Las textele să dospească, nu mă grăbesc nicăieri. Acum citesc volumul ăsta Pe pământ suntem strălucitori o clipă și atât. Mereu am mai multe cărți începute, pentru că citesc din mai multe domenii. După ce am publicat romanul, am citit puțină beletristică. Am citit mai mult psihologie și știință.

Îmi place să citesc literatură scrisă de oameni care nu provin din medii literare, pentru că mi se pare că au o experiență mult mai mare de viață. Una este să lucrezi la o editură, la o revistă sau să fii traducător, și alta este să fii psihiatru. Vezi splendoarea, umană, decăderea, vezi reacții dubioase. Desigur, experiența de viață se extinde dincolo de profesia ta, poate sunt subiectivă.

AZ: La final, pentru că sunt la curent cu pasiunea ta legată de tenis, aș vrea să povestești despre experiența ta de la Wimbledon 2019. Cum e să savurezi bolurile acelea delicioase de căpșuni și cum e să stai printre pălăriile acelea flamboaiante, care au reușit să vadă în anii ăștia un britanic triumfând la Londra? Andy Murray în 2012.

DB: E foarte greu să ajungi să ai bilete la Wimbledon. Mai precis, e aproape imposibil să ajungi să iei bilete la Wimbledon, mai ales pentru meciurile de pe terenurile central, 1 și 2. Acolo se așteaptă la rând cu o zi înaintea meciului, dacă nu chiar cu două. Nu se dau bilete online. Anul acesta se discutase să se dea o parte din bilete online. Dar nu prea vor să facă asta din motive ce țin de terorism, de fraudă, de suprapreț. Și atunci aștepți cu orele ca să te bucuri de tenis. Și mie mi s-a întâmplat să stau cinci ore să aștept să intru. Ideea e că se epuizează în jumătate de oră biletele. Există un număr de bilete de protocol pentru membrii clubului de tenis, un alt număr de bilete de protocol pe care îl au jucătorii și niște abonamente pentru englezi, o pre-aplicație pe care doar aceștia o pot face. Ei sunt cam singurii care primesc această șansă. Dar asta se întâmplă doar în cazul Wimbledonului, la celelalte Grand Slamuri nu e așa. Acolo biletele se pot procura mai ușor, Ce să spun? Wimbledon a fost cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o eu vreodată, nu e vorba doar de tenis, e vorba de a te bucura, de a crede în jucătorul pe care îl susții, de a fi acolo când el revine de la 4-1 și câștigă setul.

Focusul meu erau meciurile de la dublu. Am văzut toate echipele de băieți din top 20. Am avut acces la toate terenurile libere, se joacă toată ziua. Mă duceam de la 10-12 și mergeam din teren în teren. Condițiile la terenurile în aer liber nu sunt dintre cele mai bune, nu știu cum pot să joace oamenii ăia două ore la peste treizeci de grade. Eu am venit acasă bronzată.

Wimbledon e legat de comunitate, de oraș. Erau reclame foarte deștepte la metrou. Foarte bine făcute. Eu eram și interesată, voiam să-l văd pe Horia Tecău și pe competitorii lui (Diana a realizat un  amplu interviu cu Horia Tecău pentru Decât O Revistă, n.n.). Deși avusesem deja interviuri cu el, după ce am ajuns acolo și am văzut în ce lume trăiește și la ce nivel joacă, a început să-mi fie frică – cum să fi putut să descriu o lume atât de diferită de a noastră? Cu toată încrederea pe care o aveam în mine, acolo nu era vorba de mine, ci de lupta lui Horia, dar mi-a ieșit. M-am gândit la lupta mea și am scris mai ușor.

AZ: Dacă ar fi să alegi o perioadă istorică a tenisului, din cele pe care le-am trăit și tu și eu, pe care ai prefera-o: Agassi – Sampras – Becker sau Federer – Nadal – Djokovic?

DB: Clar mi-ar plăcea să scriu mai mult despre perioada lui Agassi, Sampras și Becker. Acolo era o lume foarte diferită. Ei erau prieteni, aveau alte tipuri de relații. E foarte mișto lumea tenisului.

AZ: Dă-mi un pronostic. Care este primul jucător născut în anii ’90 care câștigă un Grand Slam?

DB: Eu aș vrea să fie Dominic Thiem (predicție îndeplinită la US Open 2020, n.n.), pare cel mai aproape și cel mai pregătit, deși eu sunt fana lui Zverev (care a jucat finala, pierdută în fața lui Thiem, n.n.).

AZ: Ca să încheiem interviul ca un oracol din anii ’90-2000: cartea preferată, filmul preferat și albumul muzical favorit. 

DB: O să aleg două cărți preferate, ale unor autor români, poate cineva se gândește să-i citească: Medgidia – orașul de apoi de Cristian Teodorescu și Muzici și faze de Ovidiu Verdeș. Și două filme preferate: Cristi Puiu, Aurora și Radu Muntean, Hârtia va fi albastră. Și albumul preferat, foarte greu. Ascult muzică diferită. O să zic un islandez la care revin foarte des când scriu, Ólafur Arnalds. Albumul preferat este Only the Winds. A fost în România acum câțiva ani, l-am văzut în concert.

AUGUST 2020

#interviuripentrurealitate


Citeste totul despre:

Vezi mai multe


Alte articole din: ACTUAL
Alte articole din: ACTUAL