George Orwell, scriitorul
Alături de Shakespeare, Dickens şi Kafka, George Orwell face parte dintr-un grup select de scriitori ai căror prenume s-a adejectivizat: atunci când ceva este descris ca fiind „orwellian”, se face o asociere firească cu atotştiutorul „Frate cel Mare” din faimoasa distopie a lui Orwell, „O mie nouă sute optzeci şi patru”.
Opera lui George Orwell a fost mult peste timpul său: a devenit cunoscut în anii 1930 – pe când Imperiul Britanic se dezagrega, dificultăţile economice zguduiau comunităţile din întreaga lume, iar diferitele ideologii de extremă începeau să ameninţe fragila pace ce se instaurase pe continentul european.
Majoritatea operelor sale reprezintă un comentariu la adresa societăţilor – „Ferma animalelor”, de pildă, este o alegorie a Rusiei sovietice, în care Stalin şi Troţki sunt prezentaţi caricatural ca porci rivali. „O mie nouă sute optezeci şi patru” este o critică dură la adresa statelor totalitare – iar unii scriitori contemporani sugerează că Orwell ar fi anticipat corect şi cultura supravegherii în era internetului. Dar Orwell a scris mult şi pentru ziare, şi cărţi de non-ficţiune despre viaţa sa ca o persoană fără adăpost în Paris şi Londra, descriind viaţa în nordul Angliei.
Prin operele sale, George Orwell reaminteşte tuturor despre breşa imensă între retorică şi realitate şi invită la respingerea propagandei, considerată ipocrită şi frivolă, promovând, în schimb, preţuirea autenticităţii şi adevărului. Totuşi, în mod ironic, toate acestea au fost trecute sub un pseudonim – numele său real era Eric Blair.
Războiul Civil Spaniol, irezistibil pentru Orwell
Războiul Civil Spaniol a avut un preţ uman mare – 200.000 de morţi în lupte şi tot atâtea victime civile –, inclusiv cele mai mari distrugeri produse în urma unor raiduri aeriene, din istoria Europei.
Spectrul politic al Spaniei fusese polarizat cu mult înainte de război. O juntă militară condusese ţara în anii 1920, dar republicanii stângişti au fost aleşi la putere în 1931. În iulie 1936, armata, susţinută de fascişti, regalişti şi alte elemente conservatoare, a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a reuşit în mai multe zone rurale şi tradiţionale. Dar în majoritatea oraşelor a eşuat, înfrântă de insurecţiile clasei muncitoare revoluţionare. Aşadar, ţara a fost divizată în două. Acţiunile militare s-au concentrat în jurul oraşelor San Sebastian, Bilbao şi Madrid. Generalul Franco şi-a consolidat puterea de partea naţionaliştilor. Iar republicanii erau fragmentaţi: liberali, social-democraţi şi stalinişti opunându-se anarhiştilor şi socialiştilor care doreau ca războiul să devină unul revoluţionar care să ducă la transformarea Spaniei.
Acest conflict – luptat mai ales în Barcelona – a fost esenţial pentru formularea unui răspuns politic după experienţa sa spaniolă: „Omagiu Cataloniei” este, în parte, o denunţare acidă a rolului contra-revoluţionar al staliniştilor din spatele liniilor republicane.
Ambele părţi au căutat sprijin extern. Şi nu duceau deloc lipsă de oferte. Liderul Italiei fasciste, Benito Mussolini, l-a sprijinit pe Franco şi la fel a făcut şi Portugalia – ambele state au furnizat muniţie şi sprijin logistic. Germania nazistă a mers mai departe şi a folosit Spania ca teren de testare a noilor arme şi tactici de luptă – este deja un binecunoscut simbol bombardarea oraşului Guernica, în 1937, cu aeronavele Stuka.
Continuarea pe historia.ro
