Poveste din Canterbury, dar cu Trump, Erdogan și Salman

 

O întrebare a regelui Angliei Henry al II-lea exemplifică perfect poziția de astăzi a actorilor politici care sunt înlănțuiți în uciderea lui Khashoggi, executată în consulatul regatului saudit din Istanbul.



"Oare nu mă scapă nimeni de acest popă turbulent?" pare a fi întrebat regele englez, excedat de refuzul lui Thomas Becket, episcop de Canterbury, de a îi da satisfacție intr-o dispută de autoritate dintre puterea regală pamanteana (în formare) si cea ecleziastică (deja milenară si divină). În jurul său, curtenii atenți la cel mai mic gest al regelui, au decis ca Henry ordonase de fapt o crimă. Câteva săptămâni după aceea, patru cavaleri prieteni si tineri, decid sa îi facă o vizită episcopului, care opunand o intransigență morală absolută, este ucis în fața altarului catedralei din Canterbury. Crimă va rămâne, atât de cunoscută si atât de studiată încât si astăzi, 1000 de ani de la înfăptuirea ei, enunță principii politice si morale pe care orice prinț le învață de tânăr.

Iata că prințul mostenitor Mohammed bin Salman a învățat brutal si fără a fi pregătit morala aceastei povestiri. A înțeles dramatic că,  la orice curte regală, slujbașii, în goana lor după favoruri regale, vor interpreta orice gest, acționând pentru îndeplinirea acestuia, chiar dacă regele nu a cerut-o. A înțeles că responsabilitatea o asumă regele si nu criminalul. Uciderea lui Khashoggi a pecetluit pe vecie domnia tânărului prinț MbS așa cum asasinarea lui Becket a reținut numele lui Henry Plantagenet (al II-lea).

Înlănțuirea faptelor este deja cunoscută pentru a mai fi prezentată.  Actorii dramei sunt însă prinși intr-un joc pe cât de sîngeros pe atât de mortal. În primul rând președintele Trump. Desi un om al secundei televizate, cu verbul bine susținut de expresii faciale si cu reacții rapid contondente, Donald Trump nu a avut cum para această provocare. Lovind în inima singurei politici fundamentale pentru testamentul său de președinte american, anume pacea în Orientul Mijlociu, crima de la Istanbul l-a aruncat în mijlocul unei furtuni perfecte. Fără sa aibă nici un fel de implicare, fără măcar a cunoaște (probabil) numele victimei, construcția si narativul dramei l-au dus intr-o zonă de amenințare a propriei existențe prezidențiale. Atât de rare sunt astfel de momente în istoria modernă încât doar drama ostatecilor americani de la Teheran va mai fi anulat o președinție americană (cea a lui Carter) cum o poate face, postum, Khashoggi în cazul lui Donald Trump. Provocat în cele mai intime gânduri si reacții, Trump a înțeles sau măcar a intuit abisul spre care îl îndreaptă această crimă. Una este să fi acuzat de adulter sau de prea multa iubire de femei si alta este să fi obligat sa anulezi o strategie abil construită ani de zile, care să îți pună numele pe marmura istoriei, pentru că niște curteni zeloși, din altă parte a lumii, au ucis un om care nu avea nimic de a face cu tine. Iar președintele american a înțeles perfect explozia nucleară care a avut loc, asa cum, atunci în vechime, papa de la Roma a realizat, la aflarea veștii despre uciderea lui Becket, că o nouă autoritate lumească îndrăznește să anuleze puterea stabilită milenar si primită de la însuși fiul lui Dumnezeu.

Obișnuit să câștige, obișnuit să controleze până la structura atomică, narativul, președintele american a realizat că depinde de voința unui prinț căruia, cu numai câteva luni înainte, îi spusese că  fără puterea americană nu ar rezista pe tron două săptămâni.

În paralel, exact la opusul istoriei, un supraviețuitor al multor bătălii interne si externe, presedintele turc Erdogan picură zilnic, otrava dezvăluirilor despre crima din orașul său natal. Fără a lua o poziție oficială,  raisul turc dă măsura scolii politice otomane si a marilor politici imperiale învățate de la sultani. Nici o oficialitate turcă nu denunță crimă, nici un ministru nu strigă oprobriul. Turcia doar lăsa ca istoricul clipei să anunțe elemente ale crimei, construind zilnic, oră după oră o poveste demnă de întunecate legende orientale. Principala armă este presa. Care după o perioadă cruntă de oprimare dă măsura loialității sale. Omagiind victima si dizidentul provoacă, prin ricoșeu, cea mai mare criză politică a președinției Trump. Încercările Rusiei de a influența alegerile devin poveste de citit seara copiilor. Marea dramă  de la Canterbury poate începe, din nou, să se deruleze.

Ca urmare a amplorii scandalului, prințul saudit este obligat să recunoască moartea jurnalistului. În noul palat prezidential din Ankara, bătrânul sultan surâde amar. Ținta  lui a fost să își salveze locul în istoria lumii. Si să redea Turciei locul său otoman de conducător al regiunii. A folosit crima doar ca tehnică politică, nici de cum ca scop istoric. Tânărul saudit putea să mai aștepte, dar nerăbdător a vrut să ocupe gloria modernității. Efemeră ca întotdeauna, această glorie a anulat prin tehnologia informației imediate viitoarea domnie. Regatul său din viitor este construit deja pe nisipuri mișcătoare. Căci  ancheta crimei va dura ani. Miturile, minciunile si aberațiile, toate devoratoare de oameni, se vor naste si vor dura mult după ce nu va mai fi el si coroana sa. Donald Trump nu îl mai poate salva. Căci în interiorul acestui dialog Donald Trump nu a avut loc si nici răspuns. Se jucau prea multe subtilități orientale, prea multe destine istorice, se anulau si se refaceau prea multe rivalități regionale, pentru ca magicianul artei negocierii (the art of the deal) să mai poată interveni. A facut-o intr-un final, revenind la jocul propriu, luînd distanță față de protejatul său saudit. Ginerele care îl asigura că pacea mult visată în Orientul Apropiat va fi câștigată cu ajutorul saudit va trebui să aștepte. Ca si Israel. Președintele Trump va vizita, înainte de oricine, Ankara si pe înțeleptul rais. Numai datorită lui Erdogan, Trump, astăzi mai poate vorbi de un al doilea mandat prezidențial.  Turcia a câstigat locul său, din nou, în fața Casei Albe. Căci acesta a fost scopul acestui narativ. Să redea substanță relației Turciei cu istoria prezentă.

La final tânărul prinț saudian va învăța ca numele său nu va fi niciodată legat de mult așteptata modernizarea a regatului său. Ci de moartea cumplită a ziaristului Khashoggi. Prinții vor ca istoria să rețină numai numele lor si nu pe cele ale victimile lor.

Iar ca povestea să devină si vodevil (la înmormântări se mai si râde, nu este asa?), în palatul unei foste amante regale din Paris, președintele francez a așteptat o săptămână întreagă  pentru a înțelege ce se întâmplă la Istanbul. Apoi, acum câteva zile, cu furia negandirii, specifice lui Macron, să decidă că nu se va duce la "Davos în desert" si se va așeza în fruntea unui grup de leaderi europeni indignați subit de crimă. Râsul homeric intervine când stim că Manu a făcut tot acest teatru după ce, în primăvară, se rugase cu cerul si pământul de bin Salman să vină, măcar si câteva ore, pe la el, în vizită oficială. Aflat în vârful puterii sale, Mohammed bin Salman, a catadicsit să aterizeze la Paris. Exact la finalul a trei săptămâni de turneu american excepțional si o vizită britanică, unde printre altii, a facut o vizită oficială tocmai arhiepiscopului de Canterbury care i-a prezentat primul tratat semnat de către un prinț englez, 1500 de ani în urmă, cu seriful de Medina (unul dintre strămoșii fondatori ai familiei Saud) si unde prima scrisoare, în limba arabă primită vre-odata de Anglia i-a fost dăruită în copie. S-a oprit la Paris probabil "ca să dau calului meu ovăz" ar spune poetul. Vodevil francez curat dacă drama jucată la Istanbul nu ar fi fost pe cât  de reală pe atât de regală.

Subiecte pe aceeași temă



Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?