Am urmărit pe posturile româneşti de ştiri transmisiile din SUA prilejuite de inaugurarea preşedintelui Obama. Nota dominantă din studiourile autohtone era suspiciunea. De altfel, în România, aceasta este calitatea de bază a moderatorului sau comentatorului de opinii: el nu crede pe nimeni şi mânia sau rafinamentul scepticismului său îi asigură şi popularitatea, şi frecvenţa citării. Climatul politic, de afaceri, sportiv de aici furnizează destule argumente pentru o asemenea atitudine: puzderia de mincinoşi voioşi sau sumbri impune o anumită rezervă. Dorinţa de a informa aducând la lumină prezumţiile cele mai aiuritoare pune la colţ imperativul adevărului, care funcţionează în orice presă responsabilă.
Luat la moara comentariilor bucureştene, Obama nu valorează două parale: la Capitoliu, totul a fost spectacol, ca şi cum se adunaseră două milioane de oameni ca să asiste la o şedinţă de psihanaliză pe canapea. Da, e o reţetă: nu e nicio mâncare rafinată, nu e niciun hamburger, e o mare adunare populară care îşi vede candidatul înscăunat, se bucură şi îşi exprimă aşteptările. Nu e publicul de la Cântarea României, adus pe stadion cu convocator, oamenii au plătit din buzunar ca să trăiască solidaritatea unei opţiuni.
