Fontaines D.C. au lansat al cincilea album, iar entuziasmul criticilor pare să anunțe că a sosit momentul sacralizării: „cel mai bun album al celei mai bune formații a generației lor”. Acoladele pornesc de la Pink Floyd și U2, trec prin Radiohead și Massive Attack, pentru a ajunge la Arctic Monkeys. Nu știu cât de aproape sau de departe este noul disc de aceste standarde, dar impresia că, tematic și sonor, este acompaniamentul unei Europe și al unei lumi furioase nu dispare niciodată la audițiile repetate.
Critica britanică: capodopera unei generații
Cu punctajul maxim de cinci puncte, NME notează că „al cincilea album exploatează și mai profund extremele de pe Romance, oferind o reflecție pesimistă, dar electrizantă, a sfârșitului lumii”.
Pentru The Guardian, trupa este lăudată pentru atingerea unor noi culmi muzicale, albumul fiind considerat „cel mai impresionant și mai coerent material discografic al lor”, un al cincilea LP „nesfârșit de inventiv și adesea uluitor, realizat de o formație care pare tot mai confortabilă cu statutul de cea mai bună trupă a generației sale”.
Rolling Stone îl descrie drept „un album rock cu inima unei epopei science-fiction distopice”, care explorează teme precum progresul tehnologic, degradarea socială și o realitate artificială.
Entuziasmul francez: un album pentru stadioane, dar și pentru violențele din stradă
Cum însă francezii nu doar că au scris întotdeauna despre muzică cu un soi de pasiune și stil pe care anglo-saxonii îl ating rareori, ci și pentru că noul album al irlandezilor pare să fie exact soundtrack-ul furiei care mătură străzile și orașele Hexagonului, merită reproduse și câteva impresii din presa francofonă.
„Pe Dopamine Chamber, Fontaines D.C. continuă să se reinventeze fără să se trădeze”, notează TF1 Info. Lansat în această vară, single-ul „Marianne” dă tonul unui disc a cărui arhitectură rock este îmbogățită cu ornamentații sintetice ce privesc spre new wave și accentuează romantismul dezlănțuit al formației. „Mimesis”, „Happy for You”, „Demolition”... hit după hit, sofisticate, urgente și federatoare.
Les Inrockuptibles merge și mai departe. „Dopamine Chamber: un sunet adictiv și croit pentru stadioane.” Consacrată de Romance, trupa lui Grian Chatten își continuă ascensiunea printr-o plasticitate artistică remarcabilă, care îi permite să treacă de la trip-hop la new wave fără să renunțe la ADN-ul sonor al începuturilor. Fiecare nouă apariție a dublinezilor a fost ocazia de a gândi mai mare. Pentru că Fontaines D.C. joacă acum într-o categorie proprie. Romance, al patrulea album, croit pentru glorie, a schimbat definitiv dimensiunea formației.
În Le Point, admirația atinge proporții aproape canonice. Într-o epocă în care algoritmii produc melodii de unică folosință, Fontaines D.C. reabilitează forța cuvântului și a rockului. Hrăniți din fulgurațiile Beat Generation și din versurile lui William Butler Yeats și James Joyce, cei cinci muzicieni din Dublin întruchipează astăzi ceea ce rockul are mai îndrăzneț și mai poetic. Asemenea unor Radiohead sau Pink Floyd înaintea lor, refuză confortul formulelor verificate și aleg să exploreze fracturile modernității.
Între umbrele trecutului, ambiție și pilot automat
Ca opinie personală, problema cu al cincilea disc Fontaines DC este uniformitatea, senzația de mers pe pilot automat și diversitatea obținută mai degrabă după rețetă. Spre deosebire de Romance, un album aventuros, dispus să riște și să greșească, Dopamine Chamber pare gândit ca un sure shot, construit mai mult pe locuri comune, pe ceea ce publicul așteaptă și industria validează.
„Six Shot Morning” pare să anunțe ceva grandios, cu o atmosferă apăsătoare de început de ani ’80, cu parfum de Război Rece sintetizat electronic, în care rachetele de croazieră au fost înlocuite de Silicon Valley.
Ziua coboară printr-un cer fermecat de stele
Pumnul ridicat în aer, dar nu te întrebi de ce
O păpușă mică coboară pe o stradă apăsată de gânduri grele.
„Marianne” este genul de posibil hit fără identitate, de care probabil nu-ți vei mai aminti peste câțiva ani, dacă nu se întâmplă un accident care să-i schimbe soarta.
„Tongue”, cu un subdub aproape Massive Attack, este prima piesă care rămâne în memorie mai mult decât durata audiției. Din fericire, urmează „One Man”, probabil cea mai solidă compoziție de pe album.
Camera dopaminei doar încearcă să alunge durerea
Nu poți scăpa de sentiment odată ce i-ai dat un nume
(…)
O stare frumoasă, o minte frumoasă
Uită de griji, eu uit de ele tot timpul.
Starea generală este completată de a treia piesă excelentă la rând, „Where Is Mine”, duetul cu Rosalía, construit în tradiția Nancy & Lee.
„Japan”, penultima piesă a discului, are ceva din melancolia unor piese nouăzeciste; pe mine m-a dus cu gândul la Grant Lee Buffalo.
Per ansamblu, Dopamine Chamber este un album bun, uneori foarte bun, prin raportare la canonul Beatles, mai aproape de The White Album sau chiar Sgt. Pepper's decât de Revolver. Prin comparație, precedentul Romance avea curajul de a explora necunoscutul, riscând să greșească, în timp ce noul disc preferă de multe ori formulele deja validate. Problema este că lipsesc piesele care să aibă efect instant, precum Starburster sau Favourite de pe albumul precedent. Iar atunci când ești deja comparat cu Joy Division, Radiohead sau U2, standardele devin inevitabil mai severe.
Piesă de referință: One Man
Posibile hituri și piese de concert (crowd-pleasers): Where Is Mine, Tongue, Marianne
Medii: restul.