O vară în care am descoperit micimea multora, am văzut fața urâtă a disperării după voturi, un soi de revoluție a relicvelor politice să mai ajungă o tură la putere și să se mufeze din nou la aparatele statului, singurele care îi mai pot ține la suprafață.
Dar o vară în care deși am fost mai departe unii de alții, am învățat mai mult decât oricând despre apropiere. Am tânjit după normalitate- după strângeri de mână și zâmbete fără mască, după concerte cu energia miilor de oameni aproape, după zile de concediu printre ceilalți, mulți, veseli, relaxați să fie împreună, fără frica și suspiciunea bolii. Orice film, orice imagine de dinainte de pandemie a fost ca o dureroasă amintire a trecutului recent, cu firescul lui de care nu bănuiam că o sa ne desprindem vreodată. Citește continuarea pe realitateadebucuresti.net.
