Am 48 de ani și stau pe marginea râului, unde, vorba lui Sun Tze, dacă ai răbdare, cadavrul dușmanului tău nu va întârzia să apară, plutind la vale. Parcă deja se vede ceva in zare. – interviu cu Vasile Dancu realizat de Alin Fumurescu.
Pe Vasile Dâncu îl știu de ani buni – mai exact de pe la începutul anilor '90, când am colaborat la revista „NU” unde el publica primele sondaje de opinie de pe vremea aceea. Ulterior, drumurile ni s-au despărțit, prin voia sorții, dar am rămas amici. Șocul cel mare a venit când am aflat că acceptase propunerea lui Năstase și intrase în guvernul PSD. Ceva, undeva, nu rima cu Vasile pe care îl știam. Dezamăgirea a fost cruntă. Am mai povestit, de vreo două ori, la o bere, fără nici un rezultat. Am rămas, fiecare, pe baricada sa. L-am mai criticat – uneori chiar dur – prin felurite ziare. Nu s-a supărat. Știa de ce-o fac. Anul acesta am avut prilejul de a sta de vorbă incă o dată, mai pe îndelete. Am început, cât de cât, să ne înțelegem. Eu pe el, cel puțin. Ceea ce veți citi mai jos sunt fragmente dintr-o conversație mult mai lungă. Am căzut, insă, de comun acord, că unele lucruri rămân mai bine între patru ochi. Deocamdată, cel puțin.
Interviul poate fi citit pe VoxPublica.
