Ei bine, a doua zi, o grindină de scrisori și scrisorele se abătu peste biroul meu oval de la Uniunea Scriitorilor unde tocmai încercam să deflorez cu trabucul pixului frageda noastră democrație.
Misivele mă puneau la zid și mă împroșcau cu lături pentru nevinovatul meu îndemn, amorul fără de tătucul Iliescu neîngăduind la ora aceea o asemenea blasfemie.
Florile de cireș s-au scuturat rapid și lumea s-a obișnuit cu ideea că nea Nelu poate fi dat prin ou și prin pesment și prăjit la dogoarea pamfletului.
Zilele trecute, intrând în sediul unei bănci, am fost poftit cu grație într-o cameră de protocol unde, până la completarea formularelor, ca să nu se brânzească dialogul, m-am simțit dator să uzez de ruginitul meu farmec personal dând-o, evident, pe politichie.
La rostirea numelui „Băsescu“, amabilele mele gazde au cam pălit, lăsându-mă să înțeleg că zidurile au urechi.
Citește mai mult în Cotidianul
