Toamna anului 2009. Într-o hală a Sistemului național unic pentru apeluri de urgență, târâitul unui telefon sparge tăcerea serii.
„Alo, unuunu- doi?”. „Da, vă rog, în ce problemă?”. „Ăla micu’ a început să tușească. Nu pare să fie ceva grav, dar fiind târziu, am zis totuși să vă sun. N-are încă febră, nici nu-i curge nasul, cred că i s-a luat de la o înghețată...”. „Păi, nu-i mai cumpărați, dom’le, înghețată. Țara arde și dați banii pe prostii? Or fi și din alea scumpe de la supermarket, care stau cu anii prin congelatoare. De-aia o ducem cum o ducem în țărișoara asta... În fine, unde lucrați?”. „Pardon, cum??? La o multinațională, da’ de ce mă întrebați?!”. „A, păi dacă lucrați în privat, de ce nu-i sunați, dom’le, pe particulari și ne înghesuiți pe noi? Ăia vin și repede, bateți-i pe ei la cap, dacă tot vă dau banii afară din casă”. „Am sunat la urgențe, e număr public...”.
Citește mai mult în Evenimentul Zilei
