România traversează mai multe crize, dar cea mai chinuitoare este criza culturii economice. O dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, zarva stârnită în jurul creditării. Unii amenință băncile cu săgeți otrăvite, alții, mai puțin obișnuiți cu haiducia, dar și ușor naivi, le arată pumnul cu care vor lovi în masa negocierilor, dacă economia nu va primi „sângele” de care are nevoie pentru a nu-și da duhul. Toți trag speranța că BNR va determina băncile comerciale să dea credite și să reducă dobânzile. Modul de gândire și comportamentul politicienilor sunt indicii clare că habar n-au de ce suferă economia națională și, cu atât mai puțin, de ce are nevoie pentru a se însănătoși. Să presupunem, prin absurd, că Banca Națională ar face mâine insolație și ar reduce cu trei procente atât dobânda de politică monetară, cât și rezerva minimă obligatorie. S-ar rezolva ceva? Absolut nimic. Băncile nu dau, într-adevăr, credite, dar nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. Dacă nu ar vrea, cum cred unii politicieni, și-ar tăia singure craca de sub ele. Deoarece o bancă este un intermediar financiar: atrage bani de pe piață pentru care plătește dobândă și încearcă să-i plaseze cât mai eficient în economie pentru care încasează dobândă. Este deci limpede că o bancă este interesată să dea credite, fie și pentru a putea plăti dobânzi celor care au investit în respectiva instituție de credit. În caz contrar, o bancă nu numai că nu realizează profit, dar riscă chiar falimentul. De ce atunci băncile nu dau credite?
Citește mai mult în Gândul
