Dacă vechii greci și chinezii moderni înțeleg prin criză momentul de discernământ și de decizie când treci pragul spre orizontul unor soluții noi ca și cum ai reuși să vezi, în sfârșit, cu alți ochi, în adevărata ei lumină, o realitate veche, atunci noi, românii, ne putem considera norocoși. Pentru că această criză ne-a revelat nu atât dimensiunile unor dificultăți economice și sociale cu care eram oricum, de multă vreme, familiarizați, ci proporțiile gripării statului și ale neputinței înalților lui slujitori.
De luni bune, în întreaga Europă, doar politicienii români de vârf n-au luat notă de pericolul crizei. În momentul în care au făcut-o, i-au negat, rând pe rând, existența, virulența și efectele nocive asupra României. Când au fost obligați să dea cu capul de betonul datelor și faptelor realității, au inventat instrumentele unui escapism bizar. Președintele și partea dreaptă a Guvernului s-au solidarizat cu FMI, cerând revizuiri bugetare și minimalism instituțional, în timp ce președintele Senatului și partea stângă a Guvernului s-au solidarizat cu sindicatele, în numele celor mulți și săraci amenințați de oculta financiară. Și nouă, belgienilor, vorba aceea, nu ne-a mai rămas decât solidarizarea cu austeritatea.
Rezultatul este o periculoasă schizofrenie. Politicienii noștri trăiesc într-o realitate virtuală, acționistă sau defetistă, mereu populistă, care n-are legătură cu realitatea înconjurătoare.
Citește mai mult în Cotidianul
