Gheorghiță. E o mână de carne care se află într-o cutie de sticlă, la o secție de terapie intensivă a unui spital din București. Nu-i singurul de acolo. El însă va trăi. Chiar dacă are o malformație la intestine. Va fi tăiat din nou și “reparat”. Și sănătos.
Deocamdată e un boț de carne, de numai 3,140 kg. Și are 12 săptămâni. Și ochii mari, curioși și vii. Se agață de tine, că ești medic, ori asistentă, ori un oarecare. Se agață cu forță știind că de tine depinde și viața lui. Din când în când moțăie ușor, dar prinde orice zgomot, cât de mic, și deschide ochii lui mari, de parcă te-ar înghite.
E șmecher Gheorghiță. Își face loc în lume cum poate. Dă din picioarele lui subțiri și plăpânde și-ți zâmbește știrb cu mici baloane transparente de salivă la guriță. Mizează mult pe ochi și pe zâmbet. Te ia la sentiment.
„Vrea dragoste”, spune medicul. “Vrea lapte”, spune sora. „Vrea viață”, spun oamenii care îl au în grijă minut de minut. Pe el și pe restul micuților care respiră cu fire și tuburi, cu branule înfipte în mânuțe, în glezne, în căpșor.
Sunt 15 la Marie Curie, la terapie intensivă. Și alte zeci peste tot în țară.
Pe Gheorghiță l-au uitat părinții, care au venit odată să-l boteze și atât. Dar pe alții, mai puțin norocoși decât el, i-a uitat și statul, i-am uitat și noi.
I-am uitat cu zile, când ei încă trăiesc.
Citește mai mult în Gândul
