Costi Rogozanu: Cine își mai permite carantina?

Locuiesc într-un snop de blocuri,  tipic cartier-dormitor bucureștean. Doar uitându-ne pe fereastră se poate observa o situație care ne dă o idee clară despre trendurile care vor anima societatea noastră în viitor. Un samsar s-a apucat acum câțiva ani să facă un bloc între blocuri. S-a dovedit într-un final a fi ilegal. Dacă am fi avut luptă anticorupție (cum unii pretind că am avut) ar fi fost săltați toți ăia care au dat aprobări, care au construit fără toate aceste aprobări etc. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, cu noua guvernare s-au „legalizat” clădirile dovedite ilegale de mai bine de 5 ani, adică s-au prescris ilegalitățile. Și fix în buza crizei Coronavirus au apărut echipele de muncitori și s-au apucat să termine clădirea. Lucrează fără întrerupere de vreo 6 săptămâni.

Suntem deci zeci de mii în blocurile din jurul acestei clădiri. Efectul sonor e unul de amfiteatru. Deci zeci de mii de oameni, majoritatea forțați de situație să stea în casă, stau ,cu perna în cap ca să mai uite de bormașini, ciocane și ce mai e firesc pe un șantier. Totuși carantinații sunt cei privilegiați, deși nu se pot odihni prea bine. Pe șantier sunt muncitori fără protecție, se expun zilnic, ba chiar, după felul în care sunt echipați, mulți îmi par adunați la munca cu ziua, nu angajați la alb. Oamenii ăștia sunt doar o mică parte dintr-o armată de muncitori care fac naveta în general din zonele limitrofe marelor orașe, care se expun pentru un salariu, pentru că știu că nu au de ales. Astea sunt și cele două lumi ale viitorului: cei cu ceva rezerve, un soi de clasă de mijloc mai mult sau mai puțin scăpătată sau măcar angajați cu joburi ceva mai bune, cu joburi care pot fi făcute de acasă etc., de cealaltă parte sute de mii, milioane care dacă stau acasă rămân fără salariu, fără un venit de zilier, fără nimic.

Tot așa, ca un contrast, o industrie care încă duduie este industria electorală. Mulți primari au angajat lucrări, mai ales de peisagistică și avem mii de lucrători în aer liber în toată țara, lucrători care termină ctitoriile (panseluțe, copăcei etc.) diverșilor șefi politici. Au și idei de marketing cu dezinfectare. Primarii de sectoare din bucurești sunt dezlănțuiți, că doar poți să cheltui în regim de urgență pe ce vrei tu, pe orice fel de comision.

În interiorul unor companii mari de succes, cele de retail de exemplu, ai o pătură restrânsă de manageri de vârf sau mai de mijloc care fac tele-muncă, dar grosul e la casă, ne vând nouă produsele.

Transportatorii sunt vitali. Șoferii de tiruri se expun continuu la pericolul Sars-CoV2. Muncitorii în diverse fabrici, la fel, nu pot face telemuncă. Ba mai mult, în perioada asta se supraexpun pentru că sunt înghesuiți în mijloace de transport mai puțin decât în mod obișnuit (fie transport public, fie cel asigurat de companii).

Mă sună un prieten și îmi spune cu umor și amărăciune: patronul meu nu crede în COVID. Nu crede adică cheamă lumea la muncă fără să asigure minimum de protecție. Prietenul meu și-a dat demisia, cei care lucrau sub coordonarea lui nu prea își permit să facă asta, așa că stau lipiți de patronul care nu crede în COVID.

Lumea acestora e prezentată tangențial, ba chiar accidental, presa românească, intelectualitatea românească, politicienii români s-au dresat de foarte mult timp să ignore munca aia multă, extrem de profitabilă și foarte ieftină. Multe din aceste munci, mai ales în zona industrială și în anumite sectoare din servicii, continuă. Continuă și sunt foarte profitabile. Apropo, patronii din aceste zone vor da salariile duble pe care acești oameni le merită (vorbesc despre sectoare private unde profitabilitatea bubuie acum, de la supermarketuri la telekom)? Aș zice că nu, mai ales că poți rezolva problemele de conștiință cu o donație la un show TV.

În această lumină e și ridicol zelul unora în a tot înfiera ieșitul din casă. Nu uitați că milioane ies în continuare din casă pentru că nu-și permit să stea închiși la domiciliu. Nu uitați că aceia care pot lucra de acasă nu sunt așa de mulți cum se spune la TV. Rămâne de bază și foarte profitabilă mâna de lucru care nu poate tele-munci.

Ieșitul din casă e de două feluri: unul de weekend, mai mult sau mai puțin responsabil. Și un ieșit din casă care asigură supraviețuirea. Aici intră inclusiv munca în grădina de la țară pe care o fac încă mulți pensionari, precum și alte munci informale care le asigură trai cât de cât decent.

Aceste două lumi ale muncii stau cuminți separate. Despre unii se vorbește mai mult, despre alții mai puțin. Unii sunt expuși de nevoie pericolului, alții cel mult se autoexpun din inconștiență. Este poate și o explicație aici de ce nu cred în virus cei mai săraci și cei mai bogați. Pentru că ultimii vor să-i scoată la muncă, sau să-i mențină la muncă, pe primii. Iar cei care trăiesc de pe o lună pe alta sau de pe o zi pe alta vor să iasă că știu că nu au rezerve. Amândouă părțile gândesc „economic”. Conspirațiile împotriva unei ordini mondiale dubioase vin și hrănesc ambele direcții. De aia urlă „la muncă!” tot soiul de lideri de opinie cu bani și mari iubitori de șmecherie pă lux, de la Dana Budeanu la SOV. Și de aia sunt și urmăriți: pentru că vorbele lor la ‘șto au cumva mai mult sens decât mesajele oficiale: sunt vocile arogante ale angajatorului într-o lume și mai dură a vânzării forței de lucru. Ăștia spun ceea ce mulți angajați simt pe pielea lor și, mai trist, ceea ce unii angajați au fost dresați să și gândească.

Între cele două extreme, stă un soi de clasă de mijloc a gripei, buimăcită, cea care așteaptă multe de la stat după ce au susținut măsurile politice de diminuare a statului. Să vedem ce va face această clasă dacă va termina rezervele înainte să se termine gripa.

În New York angajații Amazon spun că nu sunt protejați destul, protestează prin toată lumea – deja au prea mulți îmbolnăviți pentru că nimănui nu îi pasă de siguranța lor la muncă. Patronul lor, cel mai bogat din lume, spunea zilele trecute că ar avea nevoie și de ajutor guvernamental deși businessul livrărilor bubuie. În India, țară cu sute de milioane de lucrători din cei mai precari, protestele sunt și mai dure, consecințele vor fi și ele dintre cele mai dure. Am face bine să ne obișnuim cu această nouă clasificare socială, cei care își mai permit să stea în casă și cei care trebuie să iasă. Ar putea fi relevantă și pentru perioada care va urma acestei crize.

Nu va exista imediat “întoarcerea la normalitate”. Va exista cel mult o perioadă de tranziție, până pericolul va fi eliminat complet, perioadă în care vom amesteca ieșitul din casă numai și numai pentru muncă și consum (rapid, compulsiv). Nu era o normalitate prea plăcută nici înainte, însă deja au loc modificări profunde în relația angajat-angajator, individ-societate. Îmi e că vom avea un soi de lagăr de muncă și de consum, combinate cu izolare și cenzură – toate mă duc cu gândul la asta. Nu ne vom mai întoarce la lumea din ianuarie-februarie 2020, măcar asta e clar.