De ce a fost asasinat Domnul Tudor?

Și totuși. Dacă madam Protopopescu îl transferă cu nonșalanță pe Tudor Vladimirescu din regnul politic în etericul tărâm al poeziei, partenera ei de poker pare a fi victima unei confuzii nu mai puțin vinovate, încadrând oarecum personajul în domeniul istoric, dar atribuindu-i o calitate pe care evident autorul schiței i-o refuză: cea de domnitor. Așa să fie oare? Desigur, în accepțiunea tradițională, istorică și legală, fostul vătaf de plai nu a fost niciodată domn al Țării Românești. Dar ce a fost atunci Tudor Vladimirescu? Conducătorul unei răscoale țărănești, omul Eteriei, unealta masoneriei sau a țarului Alexandru I sau poate partenerul unei părți a boierimii într-un proiect mai larg ce viza restabilirea domniilor pământene și refacerea, măcar parțială, a unei autonomii prea ades ciuntită în ultima sută de ani de Sublima Poartă?

Ca elev de gimnaziu am învățat, undeva în a doua jumătate a anilor ’60, despre răscoala lui Tudor Vladimirescu. Deja în liceu, fostul pandur fusese promovat de istoriografia oficială drept liderul unei mișcări revoluționare, pentru ca, cinci ani mai târziu, în timpul facultății, să audiez cursul despre revoluția de la 1821. Ceea ce ne făcea pe noi, studenții, să ne întrebăm ironic: De ce a început Vladimirescu revoluția în 1821? și să ne răspundem subversiv: Ca să aniverseze o sută de ani până la înființarea P.C.R.Dintru început trebuie remarcat că, indiferent de terminologia folosită, personalitatea lui Tudor, acțiunile și ideile sale sunt esențiale în desfășurarea și programul mișcării inițiate de el în ianuarie 1821. Dacă în timpul revoluției de la 1848 avem de-a face cu o adevărată elită conducătoare (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Nicolae Bălcescu, frații Golești, Avram Iancu, Simion Barnuțiu, etc), care își asuma rolul de ideolog și lider al fenomenului pașoptist, în cazul mișcării de emancipare de la 1821, Vladimirescu acaparează avanscena, contribuția sa în inițierea și evoluția evenimentelor fiind determinantă. Caracterul mișcării de la 1821 a suscitat în istoriografia românească vii controverse sintetizate practic în dilema preeminenței socialului sau naționalului în cadrul revoluției, precum și a raporturilor lui Tudor cu Eteria: colaborare, subordonare sau independență. Nu întâmplător, primii istorici care au analizat faptele Vladimirescului și le-au evidențiat esența națională și patriotică au fost doi dintre liderii revoluției de la 1848, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu, ultimul afirmând clar că pașoptiștii „își iau ca misie de a continua programa revoluției de la 1821”. Ulterior, B.P. Hasdeu („cu anul 1821 se redeșteaptă din dureroasa-i letargie conștiința națională a ramurei latine de pe țărmurile Dunării”), A. D. Xenopol („mișcarea lui Tudor, socială la început, fu împinsă de boierii cu care el se aliase pe tărâmul politic și național”), C.D. Aricescu, precum și Nicolae Iorga (care însă minimalizează capacitățile de conducător ale lui Tudor) sau D. Bodin mai târziu vor merge pe aceleași directive, scoțând în relief latura națională a mișcării lui Tudor și mai puțin pe cea socială.

„Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”

Evident, după 1945, în noile împrejurări politice în care cercetarea istorică românească va fi nevoită să-și desfășoare activitatea, accentul va cădea masiv pe componenta socială a evenimentelor de la 1821, carieră de lungă durată făcând celebra și acum deja uzata sintagmă: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Începutul îl face – cum altfel – Lucrețiu Pătrășcanu, intelectualul de serviciu – ca să nu spunem singurul – al partidului comunist.

Disident avant la lettre față de poziția ulterioară a partidului, în cartea sa Un veac de frământări sociale (1821-1907), Pătrășcanu considera că Tudor „nu țintea la răsturnarea privilegiilor și la desființarea lor și nici la promovarea unei noi scări sociale”. În plus, Vladimirescu se face vinovat, în concepția liderului comunist, de „capitulare în fața protipendadei”, mai cu seamă după intrarea în București. Dacă această contribuție a lui Pătrășcanu la analiza evenimentelor de la 1821 mai poate fi încă încadrată în limitele unei anumite probități științifice, ceea ce se întâmplă în anii de tristă amintire ai „obsedantului deceniu” întrece orice imaginație. Istoriografia românească aflată la cheremul unor veleitari staliniști de cea mai joasă speță, în principal cuplul Răutu-Roller, produce aberații istorice la limita dintre patologic și ridicol. Apogeul e atins în 1956, când vede lumina tiparului cartea lui Solomon Știrbu, Răscoala din 1821 și legăturile ei cu evenimentele internaționale. Acolit al lui Mihai Roller, Știrbu reușește „performanța” de a „demonstra” că Tudor Vladimirescu căzuse victima spionajului... englez! Pentru a-și face cititorii – pe care probabil îi considera idioți – să înțeleagă realitățile anului 1821 în cheia ideologic-politică a anilor ’50, Solomon Știrbu folosește abrevieri menite să inducă în mintea celui care s-ar fi încumetat să-i parcurgă „opera” similitudinea dintre „Sfânta Alianță” și N.A.T.O. Astfel, Imperiul Austriac devine Statul Ultrareacționar Austriac – SUA, iar acțiunea Eteriei, Planul Comandamentului Unității Supreme – PCUS. Noroc că această aberație istorică a primit totuși replica istoricilor serioși, în frunte cu academicianul Andrei Oțetea, care, chiar în acele neprielnice timpuri, înțelegeau să nu abdice de la minima onestitate științifică.

În siajul aceleiași falsificate abordări istorice se înscrie și cea mai importantă realizare cinematografică dedicată eroului de la 1821, filmul „Tudor” în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu semnat de Mihnea Gheorghiu. Realizată în 1963, pelicula reia toate poncifele istorice ale epocii. Boierii sunt răi fără excepție, Tudor în înțelegere cu Eteria se ridicase de fapt contra turcilor care în final îl și asasinează, undeva are loc o bătălie inexistentă cu un mare ban, de asemenea inventat de scenaristul filmului etc. Până astăzi însă, rămân de referință interpretarea lui Emanoil Petruț, distribuit probabil în rolul vieții sale, precum și inspirata coloană muzicală semnată de Gheorghe Dumitrescu. Dincolo însă de tributul plătit ideologizării fără limite a cercetării istorice, a existat în acei ani și o dispută științifică al cărei punct de plecare l-a reprezentat cartea profesorului Andrei Oțetea din 1945, dedicată mișcării de la 1821. Autor al unei remarcabile sinteze închinate Renașterii, distins intelectual, academician și director al Institutului „N. Iorga”, el lansează teza subordonării lui Tudor față de Eterie, considerându-l pe acesta nici mai mult, nici mai puțin decât un „mandatar” al acesteia.

Concluziile la care ajunge Andrei Oțetea și pe care, cu unele nuanțări, le va menține și în următoarele sale studii și cărți din 1956 și 1971, sunt pe cât de categorice, pe atât de nedrepte față de adevărata personalitate a lui Vladimirescu: „acceptând de la boierii eteriști mandatul de a răscula țărănimea și căutând să-l aducă la îndeplinire prin făgăduieli de emancipare economică și socială, Tudor s-a pus de la început într-o situație falsă care avea să apese asupra întregii lui cariere revoluționare și, în cele din urmă, avea să-l ducă la pieire”. Autoritatea și prestigiul de care se bucura academicianul Oțetea au făcut ca teoria lui să se impună în câmpul istoriografic românesc, deși principalul document pe care se baza întreaga argumentație, un așa-zis legământ al lui Tudor cu Eteria, este destul de controversat. Supraevaluarea rolului jucat de Eterie și minimalizarea personalității lui Vladimirescu au părut totuși în ochii majorității istoricilor români drept excesive. Pentru autorii compendiului de istoria României din 1974 (Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu și alții), legământul lui Tudor cu Eteria nu era unul de subordonare, ci „o convenție care consemna o alianță politică între revoluționarii români și greci”.

Continuarea pe historia.ro