Istoria fiscalităţii, explicată. Cele mai trăznite impozite care se plătesc în România

Enciclopedia Britanică defineşte impozitarea drept „acea parte a veniturilor unui stat ce este obţinută prin cotizaţii şi pretenţii coercitive impuse subiecţilor săi”. Pare extrem de clară dar cititorul are parte de o mare surpriză: prezenţa cuvântului „coercitiv”.

Anul 1, după impozitare. Încă din epoca primitivă existau modalităţi de taxare a indivizilor care formau comunităţile. Triburile mai organizate „acceptau” daruri de la cele mai puţin puternice, în schimbul unei forme de protecţie. Iar personajele mai puternice, vracii de exemplu, pretindeau daruri de la indivizii obişnuiţi, altfel, aceştia din urmă riscau să fie izgoniţi.

În antichitate, cel mai eficient sistem de impozitare a aparţinut Egiptului şi apoi Imperiului Roman. În primul caz, taxele erau plătite în natură. Vizirul era cel care controla sistemul iar taxele se plăteau în funcţie de îndatoriri şi ocupaţie. Exista chiar şi „munca în folosul comunităţii”. În ceea ce priveşte Imperiul Roman, sistemul se schimba foarte des. Pe de altă parte, romanii au fost primii din istorie care au folosit „bugetul de stat” pentru investiţii în infrastructură şi în diferite forme de protecţie socială.

În Evul Mediu, baronii germani din secolele 14 – 15 sunt consideraţi inventatorii taxelor vamale. Au înfiinţat vămi de-a lungul Rinului, în fapt castele bine fortificate de unde controlau orice mişcare pe fluviu - evident trecea doar cine plătea. Ulterior însă, în epoca modernă, a apărut acciza, sau accizul. Iniţial a fost considerat un impozit indirect menit să protejeze producţia proprie de importuri. Apoi, a căpătat şi rolul de taxare a consumului.

Unde se află România pe scara istoriei impozitării? În perioada feudală se folosea foarte mult dijma. Ea consta în cultivarea pământului moşieresc cu inventar ţărănesc şi plata acestuia cu bani sau produse - a zecea parte din produsele principale - sau cu o bucată de pământ primită în arendă.

Formele muncii în dijmă erau, de regulă, însoţite de clauze înrobitoare şi umilitoare. În secolul 17 s-a instituit în Ţara Românească şi Moldova prima taxă pe proprietate – fumăritul. În realitate avea dublu sens – un impozit pe fiecare coş de fum al caselor şi o statistică folosită pentru recenzarea populaţiei.

În istoria impozitării au existat mereu taxe mai...năstruşnice. Vikingii percepeau britanicilor o „taxă pe musafir” – se invitau cu regularitate în Anglia şi nu plecau de acolo până când nu erau plătiţi.

La capitolul „impozite trăznite” am excelat şi noi, după Revoluţie. Putem menţiona aici „taxa pe muzica de la nuntă”, în valoare de 18 lei, inventată în 2005. Sau „taxa pe aerul dintre stâlpi”, legiferat de autorităţile locale şi care vizează operatorii de cablu care-şi atârnă firele din stâlp în stâlp. Au mai fost născocite şi altele, mult mai valoroase şi care denotă o imaginaţie demnă de scopuri mai nobile - taxa pe apă de ploaie, în Vaslui, taxa pe ghicit, într-o comună de lângă Baia Mare, taxa pe măgar, în Galaţi, taxa pe scaunul de restaurant, taxa bisericească pentru eliberarea permiselor auto sau taxa pe mersul cu bicicleta.

De departe însă cea mai nocivă este una de dată relativ recentă - taxa pe stâlp, care pur şi simplu a îngropat, mai adânc, investiţiile.