Greşeala pe care o facem toţi când preparăm clătite

 

Clătitele fac parte dintre puţinele feluri de mâncare de care gurmanzii-şefi ai Greciei Antice ar trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului ajungând să fie gătite chiar şi în bucătăria secolului XXI.

Dacă ar fi să traducem denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că şi atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).

Cronicarul Athenaeus povesteşte cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziţia formată din 500 g. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.


Rude vechi ale pâinii, lipiei şi chiar ale blatului de pizza, clătitele s-au răspândit peste tot în lume, de cele mai multe ori schimbându-şi ba compoziţia, ba aspectul.

În schimb, cea mai frecventă greşeală care se face la realizarea clătitelor este faptul că mulţi se concentrează asupra clătitei, în încercarea de a o face mai bună şi pufoasă, în loc să atribuie această atenţie excesivă asupra umpluturii deoarece ea este cea care dă gustul clătitei, şi nu lipia.

Subiecte pe aceeași temă



Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?