"De vreme ce am acces la spaţiul public, nu pot ocoli subiectele care mă preocupă, numai de dragul unei imagini ”convenabile”. Îmi pasă de profilul Bisericii autohtone, de viaţa spirituală a comunităţii mele, de dificultăţile, reuşitele, derapajele şi perspectivele ei.
Nu într-un rapid articol de gazetă voi intra în detaliul preocupărilor mele pe aceste teme. Am o mulţime de reflecţii, obiecţiuni, temeri şi propuneri, legate de un aspect sau altul al funcţionării instituţionale a Bisericii, de învăţămîntul teologic, de limbajul curent al clerului, de inserţia preoţilor şi a teologilor în viaţa cetăţii (cu alte cuvinte de prezenţa lor publică, de strategiile lor sociale şi intelectuale). Cred că orice alcătuire lumească, fie şi cea care stă sub protecţia harului, e pîndită de primejdii conjuncturale şi limite omeneşti şi că înţelept este să nu dormităm în suficienţă, cuminţenie flască, sau, mai rău, în slavă deşartă. Să nu lăsăm Biserica să devină simplă administraţie. Nu am o viziune catastrofală asupra situaţiei, dar nici nu pot socoti că totul e în regulă, că nu mai e nimic de făcut, ba chiar că nu e treaba mea să mă pronunţ într-o materie care îşi are reprezentanţii ei legitimi, prestigiul şi responsabilităţile ei neuzurpabile. În măsura în care mă raportez la ea, Biserica mă include şi pe mine, ceea ce îmi dă, poate, dreptul să mă pronunţ. Susţin, am mai spus-o, predarea religiei în şcoală, dar sunt conştient de faptul că lipsesc, adesea, pedagogii calificaţi, care să asume misiunea, extrem de delicată, a dialogului religios cu elevii", mai scrie Pleşu.
