Analiză H.D. Hartmann: "Ce se va întâmpla cu Franța și Macron"

 

Citește mai jos un text lucid și complex, scris de analistul H.D. Hartmann, centrat pe președintele francez Emmanuel Macron, despre care autorul susține că "a dat măsura incapacității sale de a înțelege Franța profundă"



"La întâlnirea G20 din Argentina, printre cei 20 de sefi de stat aflati sub presiunea marilor schimbări geopolitice, un conducător de țară au fost vizibil marcat. Președintele Macron al Franței, a reprezentat exemplul clasic de neînțelegere a situației în care se află. Modelul politic Macron pare a lua sfârsit înainte de a fi existat. Marile manifestații, incendiare la propriu, din Paris, ocupând, cu scene de război urban, bulevarde ca Rivoli sau Foche, cu desacralizarea (de ne-întâlnit ) a Arcului de Triumf, unde numai acum o lună de zile, leaderii lumii participaseră la comemorarea unui secol de la încheierea Marelui Război, puneau în umbră ambițiile globale ale tânărului Macron.

Jocul mondial al francezului, alături de competențele universale pe care acesta tocmai si le asumase, unilateral si sfidător, s-a năruit în Argentina. Fiind fără cuvinte si soluții eficiente la criza politică gravă în care se afundă republica sa, ca ultimul dictator, Macron va acuza pe manifestanți. Fără sa aibă măcar norocul lui Ceaușescu de a putea acuza "agenturilii străine", președintele Macron a dat măsura incapacității sale de a înțelege Franța profundă. Căci pe străzile Parisului, nu au loc manifestațiile unei singure categorii social-economice, singulare si revendicativ-insurectionale. Pe bulevardul Rivoli si la Arcul de Triumf, este răsculat francezul uitat, cetățeanul obligat să plătească, prin impozitele mărite permanent, toate idealurile fantastice ale unui lung sir de politicieni care numai interesele acestuia nu le-a reprezentat.

Acolo, în Paris, asistăm la coagularea si transformarea unor mecanisme individuale de frustrare si de supărare. În Franța, fiecare este supărat pe ceva. Fiecare are nemulțumirile sale fata de o politică specifică a republicii. Acestea, acum, s-au adunat intr-un fluviu de mânie. Căci prin comemorarea secolului Marelui Razboi, în delirul său megaloman, Macron a introdus o noua extremă a dictaturii lingvistice si culturale, o nouă poliție a gândurilor, anume interzicerea sentimentului național. Printr-o proces numai de el înțeles, schizoid si monocolor, naționalismul statal a fost rupt de patriotism. Obișnuit cu marea minciună republicană, aceea a unei țări deschise spre lume si cu o capacitate culturală de absorbție eternă, francezul de rând s-a văzut obligat să renunțe la toate dimensiunile identitare care l-au promovat în lume. Atunci când însă s-a pus problema renunțării la identitatea națională economică, ultima redută a mîndriei sale, acesta a explodat, folosind ca supapă minoră economic, dar majoră din punct de vedere al identității naționale. Prețul la benzină, subvenționat de stat exprimă o ultimă redută franceză, specifică economic si punct de inflexiune a nivelului de trai. Când francezul a înțeles că este tratat de Macron ca orice cetățean din țările subdezvoltate, mândria lui națională a explodat.

Paradoxal, deși cunoașterea limbii franceze este, si astăzi, considerată codul elitelor intelectuale ale lumii, poporul francez a fost obligat, prin decrete succesive, care consemnau evoluția culturala maoistă, să renunțe la marii piloni identitari, care asigură dezvoltarea unui popor. Prin negarea naționalismului, cu formele sale culturale profunde si parte modulară a definiției institutionale, Macron a propus dispariția totala a acestui cuvânt. Prin folosirea clorului ideologic a fost impusă redefinirea singurei redute care poate să susțină mecanismul statal în momente de criza. La momentul insurecției maoiste din 1968, generalul De Gaulle a reușit, să salveze, in extremis, republica monarhică si identitară pe care o clădise, operând în termenii imensei sale personalități. Monarhic până la a devenii al doilea rege soare al Franței, "le general" a pus în balanța istoriei tocmai destinul său, reușind, pentru ultima dată, să împace Franța cu identitatea sa națională. Astăzi, eliberate constrângerile naționale, ieșite din chingile unei forme naționale care definesc limitele revoltei, insurecțiile, organizate în virtual si comandate prin tasta unui telefon, tind să devină devoratoare de state. Astfel, acum asistăm la procesul autodevorator, formă finală de distrugere, a Franței. Cu președintele său plecat să împartă lumii noua sa religie asexuată, globalizantă si aculturala, zelot al unei identități fluide si alterate identitar până la dispariția geografică a definiției statele a Franței, revoltatul francez a luptat sub Arcul de Triumf. Desacralizarea triumfului republicii, construcția insurectionala a mesajului si cuvintele absurde ale răspunsului prezidențial, venite din Argentina, amenințările stupide si valorile de judecată fără imersiune în real, ne arată profunda criză, socială si morală, prin care trece al doilea motor al Europei.

Sensul dramei pariziene nu ne poate scăpa absolut de loc. Lăsată singură si prinsă în interiorul unui dictat ideologic monocolor, clorat si sinucigaș, promovat de o elită politică muribundă, Franța este izolată. Ironică devine imaginea lui Macron care, numai acum zile, dădea ordine președintelui român Iohannis, acesta fiind mai atent să își declare obediența pentru agenda franceza a Europei (pentru a nu îi lăsa timp ex-comisarului francez Ciolos sa îi rupă din electorat) decât la descompunerea autorității macroniene. Căci, la o asemenea insurecție pariziană, numai de agende globaliste nu mai poate francezul să se ocupe. Tocmai faptul că aceste lupte de stradă au avut loc în lipsa lui Macron ne arată inexistența sa politică si influența sa prezidențială, redusă la zero, în țara pe care o conduce.

În tăcere, imensă si de gheață, Germania, alături de Rusia, așteaptă momentul de inflexiune, de la care căderea macroniei să nu mai poată fi oprită. Insurecția pariziană impune o singură concluzie accea că Europa rămâne tot germană. Abisul spre care se îndreaptă Franța, ne arată că celebra țeavă de gaz va lega trainic Germania de Rusia. Soliditatea economiei uneia fiind reperul puterii celeilalte. Esența acestei relații directe va fi de nezdruncinat pentru deceniul care va veni. Doar SUA, pe care Macron le dorește, cu disperare, eliminate de pe vechiul continent, să mai aibă dorința si puterea de a regla imensa ură acumulată pe străzile Parisului. Macronia se scufundă în istoria propriei fantasmagorii"

Subiecte pe aceeași temă



Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?