Un blogger român la Summitul de la Copenhaga: Mai toată lumea vede în COP15 un mare eșec

Deși nu a avut acces în cele mai dosite unghere din Copenhaga, unde mai marii lumii au decis din trei vorbe soarta sanătății planetei, Adela Trofin a reușit să surprindă în zilele petrecute în Danemarca intensitatea cu care s-au înfruntat cele două tabere. Poliția și manifestanții au fost, în opinia ei, mielușei față de cei care au pecetluit fără prea multe regrete un non-combat în lupta cu schimbarea climatică. Adela, care a făcut blogging pe platforma Th!ink About It a acceptat invitația REALITATEA.NET de a scrie impresiile sale de la COP15.

S-a terminat și COP15 și mulți dintre cei implicați au rămas cu un gust amar. Toate ONG-urile au sperat până în ultimul moment că se va ajunge la un rezultat avantajos atât pentru statele bogate, cât și pentru cele sărace. Vineri noaptea de exemplu, după ce se auzise deja de existența unui acord între SUA, China, India și Africa de Sud, membri Avaaz și Oxfam (două organizații internaționale care luptă împotriva încălzirii globale), precum și alți oameni de diverse nationalități s-au dus în față la Bella Center (locul unde s-au ținut conferințele) să protesteze pentru că se știa că acordul nu e favorabil nimănui.

Toată lumea a venit la Copenhaga cu speranțe mari, pe de o parte datorită declarațiile statelor care inițial vorbeau de reduceri susbtanțiale de emisii (UE 30%, China 40%, Japonia 40% condiționate de ofertele celorlalte state), pe de altă parte pentru că anul ăsta oficialii din țări bogate și sărace s-au reunit de 12 ori în diverse locații, tocmai pentru a discuta și a ajunge la un consens și o înțelegere la COP15.

Numărul de oameni prezenți si evenimentele "cetățenești" care au avut loc în paralel cu COP15 (de exemplu Klimaforum, un fel de COP15 al oamenilor, unde s-au rulat filme de mediu, documentare, au fost dezbateri între oameni din diverse țări) și declarațiile lor ne-au făcut să sperăm la un rezultat mare.

Referitor la declarațiile oficiale post-summit, e o diferență imensă între ce se publica și ce se spune. În Copenhaga, mai toată lumea vede în COP15 un mare eșec, inclusiv financiar pentru că a costat foarte mult organizarea, dar și de mediu (emisiile de CO2 au fost imense). Personal cred că pseudo-acordul la care s-a ajuns la final e ceva de genul "Hai să semnăm ceva să tacă gurii lumii". Au fost atât de multe evenimente și activități, marșuri și proteste încât undeva cred că s-a făcut un clic. Din păcate, după multe discuții în spatele ușilor închise, acordul a cam fost stabilit de SUA și China (primii 2 poluatori din lume) + India și Africa de Sud. E extrem de vag și nu specifică nimic concret, nu e "legally binding", adică nu determină nici o consecință pentru țările care nu respectă ce declară acolo.

În afară de premierul britanic Gordon Brown, care a fost destul de optimist în declarații, toți ceilalți lideri din UE s-au cam declarat nemulțumiți, dar totuși au semnat. E interesant, pentru că la un anumit nivel asta spune că fie Uniunii Europene îi convine măcar parțial rezultatul, în ciuda declarațiilor, fie UE nu are puterea să determine schimbările sustenabile pe care le declară, la nivel mondial.

Cel mai tare m-au surprins, totuși gazdele daneze, pentru că sunt extrem de prietenoși și fiecare dintre ei cumva a luat parte la COP15 pentru că au răspuns la întrebările tuturor străinilor care le-au aglomerat perioada asta. Și au rămas la fel de la început la sfârșit, au ajutat pe toată lumea, fiecare cum a putut: de la oferit o cameră sau un loc de dormit, la oferit un zâmbet cald sau ajutor prin oraș. 

Forțele de securitate au fost folosite la maxim. Deși mizeriile apărute prin presă și pe la tv îi arată ca fiind niște animale, poliția și-a făcut treaba. Marea majoritate au făcut ture duble, au lucrat câte 16 ore pe zi, mulți dintre ei au fost aduși din alte zone ale țării special pentru COP15 și nu le-a fost ușor deloc. E adevărat că s-a mai și exagerat și s-a întâmplat în câteva rânduri să țină oameni întinși pe jos în stradă pentru câteva ore. Dar, în general, astea au fost cazuri rare, când s-a răspuns la agresivitate cu agresivitate. În special, după ce au început să apară imagini cu arestări și rețineri, forțelor de securitate le-a fost și mai greu și e de apreciat că și-au păstrat calmul și și-au văzut în continuare de treabă.

E foarte ușor să dai vina pe forțele de securitate, dar nimeni nu vede că aceeași poliție pe care o judecă a fost prezentă când aveam nevoie de ajutor cu transportul prin oraș, sau de răspunsuri la întrebari legate de logistică și așa mai departe. Nimeni nu spune că 99% din marsuri au fost pacifiste și poliția nu a intervenit deloc. Se tot pune accentul pe cele câteva exemple negative care se generalizează și schimbă realitatea.

În afară de câteva proteste mici ad-hoc, evenimentele majore (inclusiv marșul la care au participat 100.000 de oameni) au fost anunțate în prealabil. Toate evenimentele astea au fost autorizate. Într-adevăr nu s-a așteptat nimeni să se strângă 100.000 de oameni, dar în mare parte au fost pacifiști. Apoi peste câteva zile nu s-a așteptat nimeni să se strângă 60.000 de mii la un alt eveniment, dar au venit. Twitter și Facebook au avut un rol major pentru că au strâns lumea laolaltă extrem de rapid.

E greu de făcut un tipar al protestatarului la COP15. De la reprezentanți ai ONG-urilor mari (Greenpeace, 350, Oxfam, Avaaz, WWF), la reprezentanți media, bloggeri și jurnaliști, danezi interesați de mediu, grupuri de la organizații de tineret din alte țări, studenți, elevi, adulți, reprezentanți ai țărilor în curs de dezvoltare, activiști de toate culorile și toate vârstele au fost uniți de interesul comun pentru supraviețuire și au cerut un acord drept pentru toate părțile implicate.

La noi în țară oamenii se plâng mereu că aia nu-i bună, că cealaltă costă și așa mai departe. Reprezentanți ai insulelor ar fi avut dreptul să se plangă pentru că Maldivele, de exemplu, vor dispărea complet în câțiva ani, dar ei își spun povestea atât de simplu și vorbesc despre efectele schimbarilor climatice atât de franc și de calm, încât te pun cel puțin pe gânduri. La fel și cei din țările africane. Mulți trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi, trebuie să meargă în fiecare zi câte 5-6 kilometri după apă potabilă și deși sunt nemulțumiți, își folosesc energia pentru altele, deoarece plânsul nu rezolvă nimic.