Am găsit recent în „International Herald Tribune“ o poveste pe care o auzisem şi la Bucureşti. Ambasadorul unei ţări importante, odată numit, a trebuit să îşi ia în primire postul. A aflat unde e ţara respectivă în avion, de pe harta reprodusă pe ecrane. Altă fabulă: personajul, când stewardesa i-a oferit apă, cola, cafea, ceai, a dorit …stewardesa. Fata, obişnuită cu obrăzniciile, l-a învăţat în compensaţie, în câteva ore de zbor, un număr de cuvinte: „Ce faci?”, „Bună ziua!” etc.
La aterizare, ambasadorul ştia tot ce trebuie ca să îşi îndeplinească misiunea oficială, încredinţată de şefii lui superimportanţi într-o ţară periferică. Putea fi foarte bine la Kinshasa sau Lima, tot aia era în capul diplomatului. Şi, dacă a aflat ceva despre Istanbul, Dracula, Dunăre, Carpaţi, Rusia, Balcani, eh, era deja suficient de înarmat să îşi servească ministerul de Externe. E posibil să avem de a face cu folclor diplomatic, destul de răspândit.
