N-aş fi crezut că, după 20 de ani, în România mai poate fi pusă în discuţie libertatea de exprimare. Că politicienii încă nu au acceptat faptul că aceasta este un drept câştigat şi că tânjesc după vremurile de dinainte de revoluţie, când "tovarăşilor" din vârful piramidei li se tipăreau corect gramatical frazele analfabete şi goale, iar chipurile lor umflate plesneau de importanţă în imagini exclusiv oficiale. Parlamentarii români, prin aceia care-i conduc, ar da, fără nicio ezitare, timpul înapoi. Să nu mai fie arătaţi chiulind, scobindu-se în nas, dormind cu gura întredeschisă, vorbind la mobil, pălăvrăgind fără noimă, vociferând şi huiduindu-se unii pe alţii. Vor să fie priviţi şi promovaţi din unghiul favorabil, acela care vede doar bănci pline cu aleşi cumpătaţi şi harnici, "creiere" ale legislaţiei puse în slujba progresului patriei. Vor să controleze ceea ce difuzează televiziunile despre ei, fără a se strădui câtuşi de puţin a se controla pe ei înşişi.
