Rodica Ciobanu: Lumina sfântă de partid

Pe vremea comunismului, în seara de Înviere, preotul îi cerea Celui de Sus, cu voce tare, să le dea sănătate și putere de muncă „iubitului conducător” și soției sale. Se ruga chiar la sfârșit, ca o încununare a slujbei, ca  Dumnezeu să-l binecuvânteze așadar pe Satana, în timp ce acesta își săvârșea diabolica lucrare, trecând cu buldozerul peste lăcașurile sfinte.  Era multă ipocrizie în cuvintele preotului. Pe de o parte, fiindcă ruga lui nu venea din inimă, ci suna ca un automatism artificial introdus între zicerile religioase și, oricât de bine ar fi trăit, nu putea, totuși, să-l iubească pe marele demolator de biserici. Pe de alta, fiindcă practica, fără nicio mustrare,  jocul dublu, crezând că-și face datoria față de Domnul, chiar dacă-l mulțumea, în același timp, pe Tovarășul ateu de pe pământ.

Citește mai mult în Gândul