Principala atracţie din zona staţiunii Lepşa este Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei

Cu harta în mână, pornim pe frumoasele poteci ale Vrancei. Ne îndreptăm mai întâi spre Cheile Tişiţei, la 850 de metri altitudine, în mijlocul sălbăticiei.

Intrăm pe Cheile Tişiţei, o arie protejată unde putem întâlni urşi, lupi, râşi sau capre negre. Sperăm să avem parte de un peisaj extraordinar. Terenul este accidentat, numai bun pentru amatorii de mountain bike.

Pe măsură ce înaintăm prin pădure, dintre pereţii de stâncă ai munţilor ni se dezvăluie minunile Tişiţei. Stâncile parcă se prăvălesc peste noi, ţinute firav de rădăcinile brazilor.

Micile vieţuitoare ale pădurii se arată timide, deranjate de prezenţa noastră. Inspirăm adânc aerul curat cu mireasmă de cetină şi ne bucurăm de liniştea desăvârşită. La un moment dat, traseul devine neprietenos, dar ne luptăm să mergem mai departe.

Pe drum, avem surpriza să constatăm că nu suntem singuri pe cărările de munte. La câţiva metri de noi, un pui de urs bea liniştit apă dintr-un izvor. Probabil că mama lui e prin apropiere aşa că ar fi bine să ne îndepărtăm încet.

Istoria mănăstirii Lepşa începe în anul 1774 atunci când un ucenic al cuviosului Paisie de la Neamţ a hotărât înfiinţarea unei aşezări monahale aici, pe malul Putnei.

În 1929, biserica a fost cuprinsă de flăcări, însă a fost reclădită câţiva ani mai târziu. Comuniştii au desfiinţat-o în 1960 însă schitul redevine mănăstire 30 de ani mai târziu atunci când capătă hramul Naşterea Maicii Domnului.

Lăsăm în urmă Mănăstirea Lepşa şi peisajele impresionante şi pornim spre Cascada Putnei, aflată la câţiva kilometri.

Cascada se întinde pe 80 de metri şi se varsă într-un lac cu adâncimea de 12 metri. Poposim câteva secunde pentru a admira bulboanele sau ochiurile formate de căderea rapidă a apei.

Soarele care se ascunde încet în spatele munţilor ne dă de veste că drumeţia noastră se apropie de final. Plecăm spre case mai relaxaţi şi mai bine dispuşi, hotărâţi să revenim cât de curând în Vrancea.