Scriam acum o săptămână despre neînţelegerea de care dau uneori dovadă occidentalii care au călătorit în ţările din Est. O neînţelegere şi mai mare este aceea de care occidentalii dau dovadă când vine vorba de comunism. În acest moment, în unele democraţii europene continuă să fiinţeze partide comuniste. Unele, chiar cu numele. De exemplu, în Franţa. Unde în ianuarie şi februarie au mai luat naştere două. Acela „anticapitalist” al lui Olivier Besancenot a cochetat, până când obiectul cochetăriei şi-a dat în petic, cu un fost anarhist, condamnat pentru asasinat politic şi abia eliberat condiţionat.
Toate aceste formaţiuni pozează în apărătoare ale interesului clasei muncitoare, pe care o văd în viitor o clasă conducătoare, fără să bage de seamă nici că respectiva clasă n-a deţinut puterea în regimurile comuniste, nici că ea, în sensul de la Marx şi compania, nu mai există demult în ţările capitaliste. Se revendică de la marxism (şi chiar de la leninism) ca şi cum n-ar fi evident că ideologia cu pricina a fost o simplă barbă cu consecinţe, ce e drept, tragice. Şi cred că pot profita de criza actuală ca să promită milioanelor de naivi o viaţă mai bună în... comunism.
