Nu mă pot vindeca de senzația că fostele noastre țări socialiste trăiesc acum drama acelui cuplu de îndrăgostiți care, având fiecare câte un copil din vechea căsătorie, fac până la urmă unul împreună și din casa cărora răzbate din când în când strigătul: “Vino repede, copilul meu și copilul tău îl bat pe-al nostru”.
Ideea că ’89 ar fi fost al meu și 2009 al nostru e frumoasă, dar eu am senzația că lucrurile stau exact viceversa căci exact acum, când trăim în comun sub același acoperiș, nu prea mai știm în realitate nimic unii despre ceilalți.
Zeii polonezi la care m-am închinat în scurta mea tinerețe revoluționară erau Papa Wojtyla, Lech Walesa și Adam Michnik căci existența lor mă făcea să cred că în lagărul socialist istoria, băgată la congelator pe vremea stalinismului, poate învia, ca și cum Yeti, omul zăpezilor, scos din blocul de gheață, ar începe să dea nervos din picioare.
Păi dacă un preot dintr-o țară comunistă, după ce a jucat fotbal în adolescență și a mai scris și poezii de amor, poate ajunge papă la Roma, înseamnă că și eu, care scriu versuri și obișnuiesc să-mi dau singur cu stângu-n dreptul, am șansa să ajung odată la Roma, dacă nu cardinal, măcar solist în corul Vaticanului - cam asta visam eu și prietenii mei acum 30 de ani, când la Radio Europa Libera se vorbea despre preotul Popieluszko și se fredona un cântec revoluționar al cărui text nu-l înțelegeam, dar care îmi împiciorongea imaginația, din care mai rețin și-acum fraza “Jebe Polska, Jebe Polska…”
Citește mai mult în Cotidianul
