Marea confruntare de vineri seară ocupă titlurile editorialelor

Cornel Ivanciuc scrie în Gardianul despre "Riscurile parlamentului unicameral într-o republică semiprezidențială"

Pledoaria președintelui Băsescu în favoarea unui parlament unicameral este insuficient argumentată. Teza că se va cheltui mai puțin cu 300 de parlamentari este răsuflată. Convingerea că procesul legislativ se va gripa mai puțin decât în parlamentul bicameral nu este decât o sarcină de plan asumată de președinte și de galeria lui politică, PD-L, care va fi infirmată de realitate. Imaginați-vă următoarea posibilitate: Băsescu câștigă alegerile și dizolvă Parlamentul; în urma alegerilor anticipate, câștigă cu o majoritate absolută PD-L. Cu un guvern democrat-liberal și o constituție doar amendată și nu modifiată, în care republică va rămâne ca și până acum, semiprezidențială, România va fi mai expusă unor derapaje autoritariste. Pornim de la teoria că o țară cu parlament unicameral, în care majoritatea a fost obținută de un partid ai cărui membri sunt promovați pe criterii de loialitate, și nu pe evaluări de competență, este mai expusă la derapaje autoritariste în absența celui de al doilea for legislativ care să le cenzureze. Însăși maniera prin care referendumul în favoarea parlamentului unicameral se suprapune peste alegerile prezidențiale este deja un derapaj autoritarist care sfidează legile.

Silviu Sergiu se întreabă în Evenimentul Zilei: "Eu de ce mai votez?..."

În preajma alegerilor, românii care refuză să capituleze în fața unei clase politice, în marea ei majoritate, detestabile se confruntă cu aceleași dileme. Își spun în sinea lor că nu se vor mai duce la vot, că s-au săturat să aleagă răul cel mai mic, că nu vor putea niciodată să dea un vot util, că actuala clasă politică nu le mai poate oferi nimic.

Își aduc însă aminte că, acum douăzeci de ani, pe străzi au murit tineri care visau să voteze, dar n-au mai apucat. Că dreptul la vot este un drept fundamental, printre puținele care le-au mai rămas într-o democrație tot mai artificială. Că cel mai mare pericol pentru democrație este indiferența.

Decid apoi să meargă la vot, deși majoritatea prietenilor lor îi privesc ca pe niște specimene ciudate. Se prezintă la urne deși nu au un răspuns conturat la întrebarea „de ce?”.

Florin Negruțiu scrie în Gândul despre "Cine a câștigat marea confruntare. Cum s-au văzut din sală Băsescu, Crin și Geoană"

Traian Băsescu a zâmbit târziu, după câteva zeci de minute de la începerea dezbaterii, când a crezut că l-a "prins" din nou pe Crin Antonescu, chiulind din Parlament. A intrat în dezbatere adus din umeri și cu capul plecat. S-a încălzit greu. A resimțit lipsa unor confruntări politice pe bune, cu adversari sau cu moderatori care să-i pună probleme. S-a văzut că "Magic Băse", campionul de acum cinci ani, nu are meciuri în picioare: spontaneitatea, poanta, lovitura fulgerătoare, jocul de picioare care l-au zăpăcit pe vremuri pe Mircea Geoană de n-a mai știut nici unde e Măgurele - toate astea nu-i mai vin natural. La început, mi-a părut încordat, încruntat, obosit. Și-a revenit pe parcurs. Nu știu cine l-a învățat să vină cu dosăroiul acela pe care l-a arătat la camere, ca să se disculpe în istoricul subiect al dispariției Flotei, dar a dat prost: a venit să confirme o teză cu care îl atacă adversarii - că-i place să se uite în "dosarele" oamenilor politici. De altfel, Traian Băsescu a intrat în capcana întinsă de adversarii săi și a început să se apere, să se disculpe, să dea explicați, să intre în cifre, fapt oarecum previzibil în condițiile în care a rămas singur în zona puterii, după ce dl. Geoană a sărit gardul în opoziție, acum o lună. Per ansamblu, Traian Băsescu dă impresia unui candidat care de abia intră în joc, care nu se întrebuințează la capacitate maximă, care-și conservă energia.