Dacă fiecare în parte funcționează atât de rapace, ce garanții există că această rapacitate nu se va manifesta în numele interesului național?
Orice organizator de evenimente știe cât de dificil este să regizezi prezența unor persoane cu statut diferit, dar cu egale pretenții de vedetă. La recentul summit G20, de la Londra, operatorul unui post de televiziune francez se distra copios decupând în fotografia „de familie“ grimasa președintelui Sarkozy, indispus de atenția de care se bucura – aparent fără niciun efort – Barak Obama.
Cu un adecvat simț al situației dramatice, Sarkozy a izbutit, totuși, să iasă din front: el a prevenit încă înainte de începutul ședinței că va pleca, va lăsa scaunul gol, dacă în comunicatul final nu se vor găsi măsuri concrete pentru reglementarea piețelor financiare și lichidarea paradisurilor fiscale, dacă totul se va reduce la un șir de cuvinte exprimând bunele intenții.
Până la urmă, presiunea pare să fi fost utilă: perspectiva unui conflict la acest nivel ar fi fost un semnal foarte prost; conflictul ar fi stimulat anomia piețelor naționale, măsurile de genul „fiecare moare singur“, dar nu înainte de a fi prezent la priveghiul vecinului.
Citește mai mult în Adevărul
