Liiceanu spune că avem nevoie de cultură ca exercițiu social, mirându-se că poți exista ca necititor

Școala-proiect a lui Constantin Noica, în care nimeni nu predă, dar maestrul și discipolul își deschid reciproc drumuri, a fost posibilă doar într-un anumit context, în care orizontul închis și sufocant al lumii cotidiene a permis, paradoxal, o deschidere spre interior. "Noica a deschis o fereastră pe care n-o vedea nimeni", rostește ferm Liiceanu, dar deschiderea aceasta nu se mai poate petrece în societatea de astăzi, în care cenzura a fost suspendată, iar libertățile sunt garantate. Acest lucru confirmă parcă, la distanță de decenii, reproșul pe care-l făcea Noica celor care au abandonat România comunistă, spunând că au ales, de fapt, libertățile, în detrimentul libertății.

În condițiile în care generațiile de astăzi se îndepărtează din ce în ce mai mult de credința că unul dintre resorturile unei națiuni este cultura, soluția nu mai are cum să fie o școală precum cea de la Păltiniș, ci se impune una mult mai largă și mai structurală: un sistem educațional serios. Avem nevoie de profesori buni, spune discipolul lui Noica, "care au posibilitatea sădirii culturii ca soluție" și care pot forma și construi individualități.

Gabriel Liiceanu se ferește de generalizări, mărturisind că nu poți judeca global sistemul educațional al României, extrapolând cazurile de profesori fără vocație sau crez. Profesori buni încă mai există, doar că ei nu sunt integrați într-un sistem care să dea reguli, care să funcționeze și care, la urma urmei, să poarte responsabilitatea educării unei generații. "Nu pot să înțeleg cum pot trăi oamenii fără să citească", spune cât se poate de franc și inocent Liiceanu, directorul uneia dintre cele mai prestigioase edituri, Humanitas. Oamenii care nu au exercițiul lecturii formează, însă, o imagine de ansamblu cu "inflația de diplome" din societatea noastră postdecembristă, care permite nu doar impostura intelectuală, ci și pe cea publică.

În volumul aniversar "Despre Noica. Noica inedit", care va fi lansat vineri în cadrul Bookfest, Liiceanu aduce în scenă patriotismul mentorului său, care, cumva, explică disidența mult prea tăcută a acestuia. "În buna lui credință, Noica nu distingea între deturnarea sentimentelor patriotice către interese de grup și patriotismul lui autentic, acela care-l făcea să plângă în fața televizorului când Segărceanu pierdea un meci de tenis", explică Liiceanu episoadele în care Noica, ajuns la Paris, vorbea fără critică de Ceaușescu și era taxat, ulterior, de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. De altfel, această "disidență tăcută" pe care Noica se pare că și-a asumat-o a fost cea care i-a atras criticile de după 1989, unele mai grave, altele doar pe ton de reproș. Întrebat dacă el personal și cei din preajma lui Noica au încercat să înțeleagă sau chiar să-i reproșeze acestuia tăcerea față de regim și uneori buna-credința cu care îl investea, Liiceanu și-a amintit discuțiile lungi și grave purtate la Păltiniș și credința filosofului într-un patriotism fără nuanțe. Noica, spune Liiceanu, nu putea să conceapă că poți fi patriot altfel decât în felul lui, motiv pentru care, un timp, l-a crezut chiar și pe Ceaușescu mânat de bune intenții în ceea ce priveștea soarta țării. Astfel, patriotismul lui Noica, clădit pe trei generații, de la pașoptiști până după război, se opunea, de fapt, unui patriotism de impostură care, spune Liiceanu, există și în România de astăzi.

Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci, explică Liiceanu, singurul scop al comuniștilor fiind acela "de a scana creierul fiecăruia", nicidecum acela al unui bine general. "Mai bine că nu am știut atunci totul", spune, poate resemnat, Gabriel Liiceanu, pentru că dacă cineva ar fi știut că este urmărit pas cu pas, că oamenii din jur ar putea fi turnătorii lui la Securitate, "ar fi înnebunit, nu-i așa?". Mașinăria Securității confisca rețelele afective ale unui om, reconstituia prieteniile acestuia parcă din ramură în ramură, îl încercuia, dorindu-și doar să-l controleze total. Este și motivul pentru care unul dintre colegii de generație al lui Noica, filosoful Alexandru Dragomir, studentul strălucit al lui Heidegger, l-a evitat pe Noica ani de zile, de frica închisorii. Nici după anii '70, povestește acum Liiceanu, când Noica nu mai avea domiciliu forțat, Dragomir nu a putut să-i ierte faptul că muzicianul Mihai Rădulescu nu a supraviețuit ororii carcerale, sinucigându-se la ieșirea din închisoare.

Memoria lui Constantin Noica va fi celebrată în cadrul târgului de carte Bookfest print-un dublu eveniment programat vineri, de la ora 16.30, la standul editurii Humanitas: lansarea a două volume dedicate mentorului Școlii de la Păltiniș,  “Despre Noica. Noica inedit” și “Constantin Noica în arhivele Securității”, apariție coordonată de Dora Mezdrea.

"Despre Noica. Noica inedit" articulează, pe opt tonalități, diferite din punct de vedere cultural și afectiv, statura unui filosof așezat atât la marginea cetății, în acest caz numită straniu Păltiniș, deși paltinii nu există acolo, cât și în centrul cetății, de astă-dată pe modelul agorei grecești, în care maestrul este ascultat și urmat. Unele texte din volum sunt doar reluate, dar ele primesc o cu totul altă lectură puse laolaltă, fiind citite în oglindă și în comparație unele cu celelalte. Din cele opt "dări de seamă" despre Noica apare un portret în tot atâtea ipostaze și nuanțe, acestea din urmă fiind cele care dau ineditul volumului, gândit ca gest omagial, la un secol de la nașterea filosofului.