Ne-apropiem de împlinirea profeției brucaniene și, cu cât suntem mai
aproape de termen, cu atât părem mai departe de sensul ei. Românii n-au deprins democrația nici după 20 de ani, semn că la școala comunismului, analfabetismul a fost eradicat cu succes.
Este, de altfel, tema uneia dintre cele patru legende care alcătuiesc cea dintâi parte a Amintirilor din epoca de Aur, cel mai recent film al regizorului Cristian Mungiu.
Ar fi putut să fie încă un film despre comunism. Dar el nu mai are înversunare, patimi, spaime, obsesii. E conceput cu detașarea celui care a experimentat din plin tranziția și-a înteles că nația nu s-a deșteptat deloc peste noapte, dar a câștigat măcar dreptul de a râde mai liber. Filmul e, așadar, tot despre noi în comunism, dar într-un fel mai relaxat, fără să alunece în manierism, fără să ne arate demonstrativ dramele, sărăcia, lumea gri, decrepitul. E scris cu drag, cu întelegere, exploatând nostalgia majorității românilor care-au avut neșansa să-și trăiască cea mai frumoasă vârsta în comunism. Dacă priviți cu atenție, pelicula chiar reproduce nuanțele primelor televizoare color de la noi. E o subtilă realizare prin care filmul reusește să marcheze extraordinar paradoxul în care trăiam: atât de bine, frumos și colorat... la televizor.
Dar cea mai mare calitate a filmului mi s-a parut alegerea actorilor. Cei cinci regizori care contribuie la unitatea remarcabilă a peliculei, n-au căutat interpreți de roluri, ci fete, mutre, moace, figuri. E fascinant să vezi în chipurile adunate la ședințele de partid, de comitet sau de instrucție, mutre amprentate atât de veridic de tâmpenia comunistă. Mungiu și colegii săi nu-i pun pe actori să demonstreze ce artiști grozavi sunt ei, ci să cadreze cu amintirile, cu epoca, să semene cât mai mult cu însuși tovarășul Ceaușescu! Delirul e total, umorul pe măsură.
Dintre cele patru legende developate pe ecran în prima partea a Amintirilor, cel mai mult mi-a plăcut ultima, cu porcul. Prietenii cu care am fost nu mi-au împărtășit preferința și explicația, m-am gândit, ține de vârsta noastră în comunism. Eu, de pildă, m-am regăsit în înghiontelile pionierești din ultimele secvențe, căci acolo m-a prins pe mine 89; pe băncile dintr-a cincea, cu cravata la gât, stând la coadă la banane, pulpă de porc și bomboane de pom...
Altfel, după 20 de ani, scena rămâne la fel de sordidă. Anul acesta ar fi trebuit să serbăm democrația, dar ne veselim tot cu amintirile din comunism. În acest ritm de relaxare istorică s-ar putea scrie în tihna și AMINTIRILE DIN TRANZIȚIE.
Cristian Mungiu n-are de ce să se grăbească. La cum se mișcă lucrurile, nu ne-ar mira să ne găsim pe-aproape... după alți 20 de ani.
Citește pe VOXPUBLICA
