Ion Iliescu sugerează că Băsescu ar trebui controlat la cap

Ion Iliescu e negru de supărare pe Traian Băsescu. Atât de supărat încât îl pune la zid pe blog, într-o postare extrem de generoasă ca dimensiuni. "Ieșirile sale grosolane la adresa mea, ca și a președintelui Constantinescu, sunt descalificante nu doar pentru un șef de stat, pentru orice om de stat, dar și pentru un om politic în general! El se autoprezintă ca fiind un fel de “cavaler al luptei împotriva corupției”. Afirmă că cei ce i se opun se tem să nu-și piardă “privilegiile”! Are, oare, domnul Băsescu autoritatea morală să vorbească despre așa ceva? El, familia și oamenii cei mai apropiați sunt tocmai exemple de profitori care au acumulat venituri și averi ce nu pot fi justificate din veniturile salariale (statut pe care l-a avut în toți acești ani!)", acuză Iliescu.

Președintele de onoare al PSD îi numără apoi casele lui Băsescu. "Adrian Năstase a fost supus unei campanii susținute pe marginea celor “patru case” (deținute consecutiv). Domnul Băsescu a avut, la un moment dat, patru case deținute concomitent (casă la Constanța; casă de protocol la București, când a devenit ministru; casa din strada Mihăileanu, pe care și-a repartizat-o când era primar; casă-vilă construită în zona Otopeni și trecută pe numele fiicei, apoi vândută) … și, în fine, nici nu s-a instalat bine la Cotroceni, ca președinte, că s-a și grăbit să-și amenajeze și să se mute în reședință de stat, într-o fostă vilă de protocol construită pe vremea lui Ceaușescu pe malul lacului Floreasca. Spre deosebire de Traian Băsescu, eu nu am avut, nici în calitate de președinte, nici de fost președinte – nici reședință, nici casă  de protocol; am rămas în apartamentul în care eram chiriaș, pe care l-am cumpărat în 1996 (într-o clădire cu trei apartamente). Indrăznește domnul Băsescu să-mi dea mie lecții de decență și să-mi vorbească de privilegii?", afirmă acesta.

Apoi trece la gestul lui Băsescu de a condamna comunismul și la atacurile lui Băsescu la adresa pe tema trecutului său antedecembrist. "Consideră că a făcut un mare act de “eroism”, că a citit un raport întocmit de un grup de oameni care nu s-au remarcat prin nimic, nici pe vremea dictaturii, nici în timpul evenimentelor sângeroase ale Revoluției din Decembrie 1989. Mai mult, în cele peste o mie de pagini ale unui raport care își propune “condamnarea comunismului”, nu acordă Revoluției Române (actul eroic prin care poporul român nu doar a condamnat, ci a pus capăt dictaturii și regimului comunismului de stat) decât șase pagini. Nici măcar nu menționează documentul principal al Revoluției – Comunicatul către țară al CFSN. În schimb, recomandă drept document al Revoluției așa-zisa proclamație de la Timișoara din martie 1990 (document eminamente electoral legat de campania pentru alegerile din mai 1990), ignorând adevărata Proclamație a timișorenilor din 21 decembrie 1989. Este o atitudine sfidătoare, jignitoare, la adresa celor ce s-au jertfit în zilele și nopțile din decembrie 1989", spune fostul președinte.

Iliescu vorbește apoi și despre situația sa personală de pe vremea regimului comunist. Și pozează în victimă a regimului. "În 1944, când tatăl meu a fost eliberat din lagărul de deținți politici de la Tg. Jiu – era exclus din PCR de Gheorghiu Dej și s-a reangajat ca muncitor la căile ferate. Tot la indicația lui Gh. Dej a fost exclusă din partid și mama mea, care trăise trei ani în clandestinitate. În 1945, tatăl a decedat în urma unui infarct. Toată familia a purtat stigmatul dezavuării politice din partea lui Gheorghiu Dej. Au fost câțiva ani, inclusiv după moartea lui Gh. Dej, când am fost promovat în funcții publice (ministrul Tineretului și, timp de cinci luni – în 1971 – chiar secretar al CC). După vizita în Asia, în iulie 1971, am fost “eliberat” din funcție, reproșându-mi-se “intelectualismul” meu (pentru opinii exprimate în legătură cu modelul nord-coreean și pentru că nu cuplam la limbajul propagandistic al cultului deșănțat al lui Ceaușescu) și trimis spre reeducare, la început la Timișoara, apoi la Iași. În 1979 am fost înlăturat din funcții politice – trimis să lucrez în profesie, la Consiliul Național al Apelor, iar din 1984, înlăturat și de acolo – pentru că m-am opus proiectului aberant, anti-economic, al așa-zisului canal Dunăre-București. Până în 1989 am lucrat ca director al Editurii Tehnice, unde m-am aflat sub o supraveghere foarte strictă din partea securității, mai ales după 1987 – cu filaj la vedere – trei echipaje (autoturisme Dacia) urmărindu-mă permanent, 24 de ore din 24 (două urmărindu-mă personal, a treia supraveghind casa și pe soție); această supraveghere a durat până în ziua de 22 decembrie la ora 11 (când au dispărut din parcarea de la Casa Scânteii".

Fostul președinte pare să regrete că nu îl mai poate înfrunta pe Băsescu într-o finală pentru Cotroceni: "M-am întrebat adesea de unde această ură viscerală pe care o manifestă domnul Băsescu față de mine! Nu are “șansa” să-i fiu adversar, pentru că nu mai am acest drept constituțional". Nu omite nici să sublinieze "caracterul deviant" al lui Traian Băsescu, sugerând că ar trebui introdus controlul psihiatric pentru candidații la președinție.