Un tărâm aproape la fel de mare cât Maramureșul, prea puțin cunoscut însă. Întinsă pe partea vestică a Munților Apuseni, de o parte și de alta a Crișului Alb, Țara Zarandului adăpostește poate cele mai multe tradiții. Ambițioși, muncitori și uneori, încăpățânați, moții de aici trăiesc și acum ca străbunii lor și se luptă ca obiceiurile arhaice să nu piară.
La 120 de kilometri de Arad, în creierii munților, cum treci de Pleșcuța, simți că ai intrat în altă lume. Întâlnești cei mai primitori oameni din țară, iar peisajele te duc în paginile basmelor.
Tinerii au preocupări diferite decât cei de prin alte locuri. Duc mai departe moștenirea de la străbuni. Știind că venim, ne așteptă îmbrăcați în costume populare și cântă doine de sute de ani.
Vremea nu ține cu noi. Începe să plouă cu găleata. Pe moți nu îi sperie însă câțiva stropi de ploaie și trebăluiesc pe uliță sau în curți, iar tinerii își îngână mai departe doinele.
"Eu port asa: izmene, cameșă, laibarut și pălărie", explică Florin costumul moștenit din familie. "O fost costumul de mire al bunicului meu, deci are o valoare nu atât materială, cât sentimentală. Pentru mine e o mândrie că sunt român. Sunt chiar țăran, nu mi-e rușine cu asta. După cum a spus și Avram Iancu, oricât aș umbla în lume, țară mai frumoasă și oameni mai primitori ca în Țara Zarandului nu aș găsi niciunde", spune tânărul.
În orice casă ai călca, găsești cu siguranță în șifonier sau în lada de zestre câte un costum popular. Altădată, dacă nu știai să țeși sau să coși, nu aveai nicio șansă să te măriți. Una din legile nescrise ale moților.
"Nu era bine dacă nu știai pe atunci să coși sau să țeși. Nu mă primeau ca noră, zicea că-s tăntălaie", spune o bătrână.
Tot ea povestește că un costum popular rezistă și câte 50 de ani. "Da' cămeșa s-o rupt, o rupt-o moșu meu. Moșu o stricat și bunda de oaie. Atârnă în cui de ani de zile, au mâncat-o și șoarecii de când n-a mai purtat-o. Da' ce mai ținea de cald altădată, în nopțile geroase...!", mai spune femeia.
"De când n-o fost purtată... de 20 de ani. Eu așa mă îmbrăcam. Am dormit cu ea și pe iarbă... asta o fo puterea mea, numa acum sunt bătrân", povestește și moșul.
Canalul Morilor este o altă mândrie a locuitorilor din Țara Zarandului. Morile de apă nu mai funcționează acum, dar moșii își amintesc cu nostalgie de vremurile când își dădeau întâlnire la vale, să ducă grâul la măcinat.
"O fost zonă săracă asta și mergeam cu litruța fiindcă nu aveam grâu
mai mult, cum se spune la noi cucuruz. Acu s-o modernizat, avem mori pe henghel cum se spune, face făina bună dacă e grâu bun. Fiecare număr de casă are cuptor și își face pâine, pâine de cas", spune un alt bătrân.
Nea Ion are acum 80 de ani fără unu. Așa spune el când se prezintă. Om important pe vremuri, era șeful morii. De mic a știut să meșterească la construcția din lemn din vale. "De la 12 ani până în 1963. Venea lumea, cum să nu vină? Că venea și de la Halmagi, venea fiecare cătun cu 20 de kile, 30 de kile care cum, fie pentru porci, fie pentru făină", spune fostul șef al morii.
Puțină ploaie nu strică niciodată, dar când gluma se îngroașă, moara este adăpostul perfect. Înăuntru au rămas ustensilele foloste în urmă cu 100 de ani la măcinarea grâului.
Pe drumul de întoarcere, Țara Zarandului ne mai face însă o surpriză. La doar cinci kilometri de Halmagiu și e zăpadă suficientă cât pentru un om de zăpadă.
