Herta Müller vorbește despre România și povara trecutului, în interviul acordat Comitetului Nobel

Întrebată de ce continuă să scrie despre România, țara în care a experimentat răul major al dictaturii, Herta Müller spune că "literatura se naște acolo unde există cea mai mare încărcătură emoțională. Am trăit mai bine de 30 de ani din viața mea sub dictatură, astea au fost obstacolele de care m-am lovit, nu am căutat eu aceste teme, ele m-au căutat pe mine. Este necesar să scrii despre ceea ce constituie provocarea ta constantă".

"Am scris întotdeauna doar pentru mine. Încerc să decriptez, în interior, ceea ce se petrece cu mine, ce s-a ales din mine. Mă trag dintr-un sătuc, am ajuns la oraș, unde m-am confruntat cu o minoritate germană conservatoare, apoi am scris prima mea carte, mi-am renegat mereu originile, am scris despre chestiunile național-socialismului, apoi despre modul de viață arhaic, de la sate, despre etnocentrism și mulți au caracterizat scrierile mele, din acest motiv, ca o literatură naționalistă, ceea ce eu nu cred că am făcut", este mărturia unei scriitoare care, neobosind să denunțe totalitarismul comunist, a primit recunoașterea Nobelului.

Cu simplitatea gesturilor mari, Herta Muller povestește, pe ton domol, cum a plecat din România și cum nu a ajuns să se despartă de țara în care a crescut, chiar dacă tot în ea a trăit marile dureri. Unele dintre ele, cele mai multe de nevindecat, dar mărturisite cu atâta onestitate, încât nu compasiunea este sentimentul pe care îl trezește, ci curajul de a ne asuma, fiecare dintre noi și toți împreună, istoria. "Din societatea românească am fost exclusă pe motive politice, cumva, ca și când nu aș fi aparținut acelui loc. Am ajuns în Germania, unde am fost considerată dintotdeauna . În România am fost privită mereu ca o , am fost mereu considerată altfel, diferită". Sentimentul de excludere "m-a făcut adesea să sufăr, dar l-am considerat, în final, ca pe un fapt și atât. Nu poți constrânge un om să dezvăluie ceea ce gândește. Dacă prin ceea ce cred și gândesc nu pot dovedi că aparțin unui loc, ce mai rămâne de făcut?", spune Muller.

În ultimul roman pe care îl semnează, "Atemschaukel", Herta Muller ridică miza și aruncă în joc teme grele, ca memoria socială și similaritățile dintre cele două rele majore ale secolului trecut, nazismul și comunismul. Mulți din minoritatea germană din România au făcut parte din structurile SS sau Wehrmacht; la fel, românii au ținut, o parte dintre ei, cu Antonescu, spune Muller. "Deportarea lor s-a petrecut în ianuarie '45, iar războiul s-a terminat în mai. Tatăl meu a făcut parte din structurile SS, s-a întors din război. România a avut parte de un regim nazist, dar rușii i-au constrâns pe români să schimbe regimul politic. Așa cum minoritatea maghiară a fost făcută răspunzătoare, cu Horthy, de simpatia față de nazism, horthyștii fiind asimilați cu naziștii, așa și nemții din România au fost asimilați doctrinei naziste. Mama mea a fost și ea deportată, timp de cinci ani și am încercat să văd aceste lucruri legate, interconectate. Fără actele criminale ale Germaniei naziste, deportarea nu ar fi avut loc. Așa că lucrurile acestea trebuie gândite împreună", explică autoarea.

În ceea ce privește relația cu România, Herta Muller nu se dezice de tonul critic, dar lucid, al tuturor intervențiilor ei publice pe această temă: "Cei care recenzează cărțile mele le privesc subiectiv și în societatea românească nu sunt apreciată în mod deosebit pentru că spun ce gândesc despre situația de acolo - exact așa cum este. Vechea nomenclatură și Securitatea și-au împărțit pozițiile de putere din stat, s-a creat o întreagă rețea și se deservesc reciproc, motiv pentru care corupția este la cote atât de înalte în această țară. Din păcate, eu cred că românii sunt încă departe de un regim democratic autentic, lucru care nu este primit foarte bine în România, e o veșnică problemă, greu de înțeles în exil", este concluzia, dar și avertismentul Hertei Muller.

"Am învățat limba română foarte târziu, la 15 ani, la oraș, mi-am dorit mult să învăț această limbă, pentru că o consider o limbă plină de sens, poetică. Mi-am dat seama că a fost bine și faptul că am învățat târziu această limbă, pentru că mi-am format o anumită imagine a acesteia. Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conține. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ți-o conferă, de parcă aș avea două stații, una a limbii pe care o întrebuințez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoțește permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoțesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi", mărturisește scriitoarea.

"Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuți. Cred că scriind, omul se împlinește altfel decât prin cele cinci simțuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viața, dar când termin textul, iară nu mai știu", este confesiunea Hertei Muller, scriitoare născută în România, exilată în Germania și laureată a prestigiosului premiu Nobel pentru literatură.