Herta Müller este mai respectată și mai populară în România decât ea însăși crede, scrie Gabriela Adameșteanu într-o cronică publicată în cotidianul spaniol El Pais, în care face un portret al laureatei cu Nobel, dar și o radiografiere lucidă a temelor care revin obsesiv în cărțile lui Müller.
"Privirea rănită a Hertei Müller" este titlul articolului în introducerea căruia Gabriela Adameșteanu vorbește despre romanele scriitoarei născută în România, care stau sub semnul unei "atmosferi crepusculare, care se centrează pe experiența sa sub dictatură și pe suferința colectivă".
Herta Müller scria că pe chipul personajelor sale se poate citi locul de unde vin, își începe Adameșteanu cronica. Așa începe povestea Lolei din (tradus în română în 1997 n.r.), ne reamintește Gabriela Adameșteanu, romanul pe care l-a publicat la șapte ani de când a plecat din România lui Ceaușescu pentru a merge în Republica Federală Germania.
Naratoarea, colega sa de universitate, intuiește în trăsăturile Lolei "regiunea săracă din sudul țării căreia îi aparține".
Traumele Lolei adăpostesc de fapt dramele din viața Hertei Müller: familia sa șvabă - bunicul său, un comerciant pe care regimul comunist l-a expropriat de pe pământurile sale, tatăl său, ofițer SS care își îneacă durerea în alcool și moare prematur, mama sa, o fostă deportată în Rusia, care trăiește chinuită de foame.
"Una dintre caracteristicile originalității orbitoare a scrierilor sale este densitatea cu care dă profunzime fiecărei fraze. De o concretețe halucinantă, tinzând uneori spre fantastic, cu nuanțe expresioniste, proza Hertei nu numai înregistrează monografia socială a Banatului, ci explorează fără milă toate detaliile fizice și comportamentele sociale'', scrie Gabriela Adameșteanu.
''Permite însă lectorului un spațiu suficient pentru ca el însuși să poată construi poveștile, majoritatea tragice, ale persoanelor care poartă pe față regiunea de unde provine Müller", mai scrie Gabriela Adameșteanu.
"În atmosfera crepusculară a prozei lui Müller, cimitirele, bufnițele și sicriele fac parte din viața cotidiană care, des, ia o culoare fantastică și câteodată mai grea din cauza siluetelor negre ale personajelor negative precum odiosul căpitan de securitate, Piele și câinele său care poartă același nume", adaugă Adameșteanu.
"Am avut norocul să plec de acolo. Am plecat prea târziu, când deja eram distrusă", scria Müller. "Dar nu atât de distrusă încât să nu scrie 20 de cărți până la 56 de ani și să primească cea mai mare răsplată literară din lume. Dar destul de rănită încât fiecare carte a sa povestește experiența vieții sale în dictatură. Slabă, fragilă, cu ochi transparenți, cu o privire distantă care i s-a instalat când, în plină adolescență, a trebuit să se apere de investigațiile Securității și de amenințările cu moartea", adaugă Gabriela Adameșteanu.
Herta Müller este critică față de a România postcomunistă și mai ales față de intelectualii care nu au făcut suficient de mult pentru a cunoaște adevărul istoriei: "În România se crede că trecutul a dispărut în aer. Țara întreagă pare să sufere de amnezie. Poate unor persoane din România le plac cărțile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt simpatică. Cel mai probabil pentru că nu mă opresc să spun lucruri despre România care deranjează, dar care trebuie spuse. Corupția este peste tot, deoarece fosta nomenclatură și-a însușit țara. Totul este privatizat, dar în ce fel... Sistemul funcționează atât de bine că nu îmi pot imagina cum ar putea fi schimbată situația actuală.. Este atît de stabilă încât pare normală". "Personal, cred că grație tocmai atitudinii sale, Müller este mai respectată și mai populară decât crede", răspune Gabriela Adameșteanu.
Gabriela Adameșteanu spune că, odată cu Nobelul, Müller pare să-și fi terminat misiunea, "o operă centrată obsesiv pe experiența sa dramatică, pe suferința și dezrădăcinarea colectivității germane din România. Așteptând să vedem dacă apar alte teme în opera acestei scriitoare, cititorii vor descoperi în cărțile sale universul halucinant îmbogățit cu tragica poveste a secolului trecut".
