După ce, la apariţia cărţii, cotidianul "Le Figaro" a dedicat ample spaţii de comentarii simpatiei hitleriste a tânărului Cioran, acum, Le Nouvel Observateur reia episodul numit antisemit, prin vocea scriitorului Philippe Sollers.
"Cum a putut acest viitor admirator al lui Beckett, cu lecturi teologice şi mistice, sa facă propagandă fascistă?", se întreabă, într-o nuanţă retorică, Sollers, rezolvând contradicţia prin trimitere nu la cultura naţională a României, ci, mult mai uman, la angoasele prin care, fără doar şi poate, este experimentat nihilismul. Autorul aduce în discuţie figura mamei, ca dovadă că frământările lui Cioran sunt mai degrabă structurale decât politice. "I-am moştenit defectele, melancolia, contradicţiile. Tot ce ea a fost este agravant şi exasperant în mine", mărturisea chiar Ciroan.
Suntem în anii '30, când Emil Cioran, un tânăr frumos, visează la marea revoluţie, detestându-şi ţara şi aşteptând marea revelaţie. Iat-o, scrie Sollers, în persoana Fuhrerului, pe care Cioran îl descoperă la Berlin, la numai 22 de ani. Autorul articolului a făcut un pas în plus, descoperind în presa românească a vremii articole ce îi aduc elogii lui Hitler: "Niciun om politic al lumii actuale nu mi-a inspirat atâta simpatie şi admiraţie ca Hitler" (Emil Cioran, articol în "Vremea"). Transpunerea locală a nazismului se numeşte Garda de Fier, o mişcare brutală, antisemită, vinovată de crude asasinate, descrie autorul articolului mişcarea de extremă dreapta din România. Derapajul extremist continuă până în 1940, când Cioran dezvoltă un cult pentru Zelea Codreanu (supranumit "Căpitanul", notează Sollers). "Cu excepţia lui Iisus, niciun mort nu a fost mai viu printre vii", ar fi notat Cioran.
Emil Cioran nu s-a vindecat singur de maladia extremismului, iar acest lucru pare a nu fi fost posibil fără înfierea lui de către Franţa, scrie Sollers, convins că abandonarea limbii materne este momentul decisiv al revenirii filosofului la normalitate. "Conversia la limba franceză i-a permis metamorfoza", pentru că din 1947, adică din momentul în care îşi scrie aforismele în franceză, Cioran abandonează simpatiile de dreapta. "Nu locuim o patrie, ci o limbă. O patrie este de găsit acolo, nicăieri în altă parte", răsună vorbele lui Cioran, întârind parcă virtuţile salvatoare ale limbii franceze.
Textul lui Sollers este echilibrat, în ciuda faptului că se află în căutarea unor răspunsuri-reţetă. Cioran rămâne autorul care reuşeşte să scrie într-o franceză extraordinară, "mai bine decât orice francez" şi ale cărui profeţii se îndeplinesc treptat. În 1987, într-o întrevedere cu Laurence Tacou, Cioran vedea Notre-Dame transformată în moschee în 50 de ani, iar cultura Americii latine ca pe o forţă salvatoare.
Dincolo de toate, articolul dă una dintre cele mai subtile şi mai pline descrieri a lui Emil Cioran: "Acest mizantrop absolut, care a reuşit să trăiască sărac, refuzând onorurile şi premiile, student etern, sfânt fără religie, nihilist ultra-lucid care nu depune armele decât în faţa lui Bach, cel care aproape că-l face să creadă în Dumnezeu".
Articolul din Le Nouvel Observateur se încheie cu un avertisment, aidoma reclamelor TV: "Consumul de Cioran trebuie făcut în doze mici. Două-trei fragmente sunt regenerative".
Cioran avea 22 de ani în momentul ascensiunii la putere a lui Hitler. În 1933, o bursă în Germania îl apropie de nazism. "Mă entuziasmează chiar şi ordinea politică de aici", i-ar fi scris la acea vreme Cioran lui Mircea Eliade. După revenirea în ţară, scrie febril trei cărţi - "Pe culmile disperării" (1934), "Cartea amăgirilor" (1936) şi "Schimbarea la faţă a României" (1936). În 1941, Cioran se exilează în Franţa şi rămâne apatrid până la moartea sa, în 1995.
În 1990, Cioran revizuieşte ediţia românească a "Schimbării la faţă a României", scriind o nouă prefaţă, în care justifică radierea unor fragmente prin caracterul pretenţios şi ridicol al acestora.
"Schimbarea la faţă a României" ("Transfiguration de la Roumanie ", L'Herne 2009) este cartea tuturor tentaţiilor: fascistă, anarhistă, totalitară şi, ca atare, un document istoric important, scria eseistul Alain Finkielkraut, într-un articol din "Le Figaro". Alături de acest titlu, editura L'Herne a tradus, tot în premieră, cartea "Despre Franţa" ("De la France").
Philippe Sollers, pseudonimul lui Philippe Joyaux, este un reputat autor francez contemporan, fondatorul revistei "Tel Quel " (a editurii du Seuil) şi al revistei editurii Gallimard, "L' Infini". Este laureat al premiului Médicis, în 1961.
Franceza l-a vindecat pe Cioran de extremism - Nouvel Observateur
