Un vaiet întreg a cuprins România de la un capăt la altul: de la ultimul fermier - ca să fim „politically correct” și să nu-i zicem de-a dreptul țăran - și până la toată clasa politică, inclusiv președintele. E criză. Ce ne facem? Bocet peste bocet, lamentări fără lamentări. Inițiativele, și acelea puține, au murit în fașă, optimismul a dispărut, pesimismul s-a instaurat la putere. Laitmotivul acestei stări de comă este criza. „Păi, ce putem face, că e criză?”. „Dacă nu era criza acesta nenorocită, hehei, ce făceam...” Criza este cuvântul magic care te scutește de orice efort, îți dă răspuns la toate întrebările și neliniștile.
Îți calmează instinctul de heirupism. Sclipirea imaginară de poftă de muncă îți este repede calmată de filosofia mioritică: „se merită”? Păi nu, că-i criză! „Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Românul nu muncește metodic, ci în salturi, are lungi perioade de odihnă, iar la nevoie dă în brânci”, scria Rădulescu Motru, în „Psihologia poporului român” .
Citește mai mult în Evenimentul Zilei
