Diana Popescu: Michael, nemuritorul

Şi-a dorit să fie acceptat de ceilalţi. Într-o familie în care tatăl are un comportament abuziv, iar fraţii mai mari fac constant glume pe seama înfăţişării tale, a fi “la fel ca restul lumii” e un vis mare. Taletul uriaş l-a scos mai întâi din anonimat, apoi din însăşi viaţa deloc idilică de acasă. A reuşit să se distanţeze de ai lui, rudele pe care nu ţi le poţi alege, şi i-a câştigat pe ceilalţi “ai lui”, milioanele de fani. Necunoscuţii de pretutindeni i-au devenit mai apropiaţi decât cei de aceleaşi sânge.

Şi-a dorit să fie alb. Şi frumos. A făcut pentru asta lucruri asupra cărora planează, încă, misterul. Şi care l-au costat sănătatea, poate chiar viaţa. Dar probabil că, pentru copilul negru, torturat de ironiile celor din jur, a meritat.

Şi-a dorit să fie veşnic tânăr. Fizicul fragil, dominat de ambiţii enorme, n-a rezistat presiunii autoimpuse. Goana după perfecţiune l-a sleit de puteri, l-a izolat, l-a transformat într-un ciudat.

Şi-a dorit să fie iubit. Magician al scenei, stăpân peste sunete şi mişcări, a electrizat planeta decenii la rând. Isteria care a cuprins generaţii întregi de fani i-a fost barometru constant al succesului. Inovaţia din uzina de show i-a garantat vânzări uriaşe, mulţimi fascinate care umpleau stadioanele, prime pagini în publicaţii şi prime ştiri în jurnale, o adoraţie pandemică. Şi un loc în istorie.

Citeşte mai mult în Gândul