Cristian Teodorescu: Câinii n-au vrut să provoace panică

Îi cred pe cei care se albesc la faţă şi îşi pierd cumpătul când simt că e cutremur. După cel din 1977, 4 martie, vreo câteva săptămîni am dormit iepureşte, cu câteva creioane puse pe noptieră. mai întâi în picioare. Dar cum picau când treceau tramvaiele, le-am băgat până la urmă într-un pahar de sticlă, cu gândul că poate or zornăi în caz de Doamne, fereşte. Mai târziu, când mergeam noaptea cu trenul în vagoane de dormit, visam cutremure, de-mi fugea somnul. Până am ajuns să-mi zic „Asta e!” a trebuit să vină ultimul cutremur de pe vremea lui Ceauşescu. Dar tot mă mai încearcă un gol în lingurea.

Citeşte mai departe