Doina Ruşti a publicat romanul Lizoanca. Suntem anuntati încă de pe coperta 1 ca este despre “fetita care a umplut satul de sifilis”. Am vazut ca unii critici au intimpinat cu mare caldura aparitia, am citit romanul si mi-am dat seama ca, daca putem gira asa ceva drept carte buna, avem deja o mare problema cu felul in care ierarhizam noua literatura.
Ideea e excelenta. Un caz extrem de mediatizat este luat si literaturizat. Problema e cum o faci, pentru ca nu toti sunt capote… Daca scrii dupa cele mai previzibile retete, realizand un soi de reportaj interminabil despre o fetita abuzata, nu vei ajunge neaparat la tinta propusa. Teza cartii e simpla: telviziunile, parintii, toata lumea a abuzat-o pe fetita d 11 ani. Complet de acord, este greseala pe care jurnalistii o fac frecventsi trebuie amendata. Dar e nevoie de 300 de pagini sa scrii un text critic despre cum au raportat media cazul?
Toate miscarile romaneşti din Lizoanca sunt de o banalitate infioratoare. Autoareaalearga de colo colo prin capetele personajelor si ne spune tot despre toti. Nu exista nici o necunoscuta. Ea stie secretul abuzului si trebuie sa-l spuna tare si sa-l repete pana la epuizare. Sunt unele scene bine scrise, e chiar si un personaj secundar care mi+a ramas in minte - Vizitiu. Dar astaatirna foarte putin cand concepi cartea atit de rudimentar si atit de exploatator pina la urma - Rusti repeta povestea fetitei abuzate fara sa aduca in plus decit detaliile si un penibil flux al constiintei copilului in care se naste revolta. A vrut sa scrie simplu si a iesit stupid de simplu.
