Concurs Realitatea.NET: Vacanță pe motocicletă

Și tu poți participa la concursul nostru - vezi regulamentul!

Cosmin Stoian a avut parte de o vacanță plină de peripeții, pe motocicletă.

Acum, când iarna începe să cedeze și văd zilnic tot mai multe motoare pe șoseaua mai mult sau mai puțin corespunzătoare, este momentul în care încep planurile pentru sezonul următor pe care îl așteptăm toți cu nerăbdare.

Este momentul în care îmi amintesc cu plăcere de concediul trecut și poate fi o cale să aflu de la voi ce alte destinații sunt de văzut în 2009. După n posturi despre plimbări din vara trecută prin Alpi sau prin fosta Yugoslavie (în special Muntenegru), revin și eu cu descrierea traseului făcut de noi (eu, jumătatea mea și motorul). Am vrut să fim mai “șmecheri” și să le împăcăm pe amândouă în 2 săptămâni (16 zile), însa nu recomand; inconvenientul a fost legat de perioada aleasă: în miezul verii a fost mult prea cald pentru Muntenegru și restul fostei Yugloslavii dar a fost perfect pentru Alpi; probabil dacă am fi mers în Iunie era tocmai invers.

Oricum concluzia este că am văzut foarte multe locuri frumoase, interesante și ar fi meritat să avem timp să stăm mai mult în unele dintre ele. Să revenim totuși la descrierea traseului: în prima zi, conform planului, ar fi trebuit să ajungem la Belgrad; în seara dinaintea plecării, revizuind bagaje, acte, etc. am avut o mica supriză (neplacută evident): motorului nostru îi expirase de câteva zile inspecția tehnică; îmi făceam griji pentru porțiunea de drum pe care o aveam de străbătut până la ieșirea din țară pentru ca în cazul în care întâlneam un agent mai “plin de zel” care îmi lua talonul puteam zice adio celor 16 zile mult așteptate.

Așa ca în prima zi de concediu nu ne-am îndreptat cu viteza către ținuturi necunoscute și mult studiate pe hartă, ci către primul service care ne-a ieșit în cale pentru ITP. Am stat câteva ore, echipați de drum lung, la cozi prin București și după ce am realizat că nu vom putea trece în fața mașinilor deja programate, chiar dacă, așa cum stiți, la moto ITP nu durează mai mult de 10 min, pe la ora 13 ne-am hotarat să plecăm mai departe... Ne-am încăpătânat să mai facem o încercare în Craiova unde, după ceva căutări, am găsit vestitul și, din câte am înțeles, unicul service din oraș care face ITP și pentru moto. Cele 2 mașini care așteptau deja nu erau cel mai mare obstacol, ci, mai degrabă doamna ”amabilă” de la casierie care ne striga că stăm degeaba pentru că fiind vineri după-amiază vrea să plece acasă sau tipul care făcea inspecția propriu-zisă, care zicea că ne servește dar sunt doar 2 culori trecute în talon, iar liniuțele de altă culoare de pe codiță nu sunt specificate, ceea ce nu e în regula. Am cedat nervos, i-am zis să le spună chestia asta celor de la RAR care “văd” altfel culorile și am plecat mai departe la risc.

Ne-am gândit că nu vom avea ghinionul de a întalni vreun “prieten” în cei 150 km până la graniță. Și chiar n-am avut. Și uite așa, în sfarsit, a început concediul.

Când am ajuns în Drobeta era deja destul de târziu, am considerat că nu are rost să trecem granița în acea zi. Așa ca prima zi de concediu s-a terminat la o pizza în Orsova (unde am găsit o pensiune excelent amplasată la câțiva metri de malul Dunării). Ziua următoare am pornit plini de entuziasm și complet refăcuți după consumul din ziua precedentă către graniță, unde, pe partea română am avut plăcuta surpriză să fim invitați în fața mașinilor la controlul vamal (practica obișnuita în alte țări, dar pe care nu o credeam adoptată și de români). Vameșii, mai puțin preocupați de verificarea pașaportelor sau a bagajelor, au fost curioși să afle dacă transportăm arme sau muniție, întrebare la care am izbucnit firesc în râs, lucru care nu i-a amuzat și pe ei. După așteptare în vamă sârba și o scurtă conversație cu vameșul sârb pe teme moto (era profund pasionat, concluzia lui fiind “Honda, bun agregat”), ne-am văzut pe malul sârbesc al Dunării. Peisajul ni s-a părut cel puțin la fel de frumos ca de pe malul românesc, însă traficul e mai redus și soseaua părea mult mai bună. Bucuria legată de acest ultim aspect nu a durat mult: când ne-am despărțit de Dunăre și ne-am îndreptat către Majdanpek și apoi Pozarevac, deși am avut din nou parte de un traseu pitoresc (traseu șerpuit de deal prin pădure deasă), în primii 150 km am avut ocazia să exersăm proba de slalom printre gropile din asfalt. După Pozarevac drumul către Belgrad a fost ok, a urmat și un tur de capitală după care am căutat cazare în afara orașului (în perioada în care am fost noi erau ceva conflicte prin Belgrad și ni se recomandase insistent să evităm orașul seara). Ne-am cazat într-un hotel ok pe drumul către Cacak dar destul de scump moment în care am început să ne întrebăm dacă nu cumva am fost greșit informați despre prețurile din zonă. De alftel, în toate țările ex-yugoslave cazarea ni s-a părut destul de scumpă însă a fost compensată de prețul meselor consistente.

Next day plecare de lângă Belgrad către Cacak, destinația pentru acea zi fiind rezervația Durmitor. Traseu cu peisaje foarte frumoase, mai ales pe măsură ce ne apropiam de munte (senzație absolut normală având în vedere căldura din acea perioadă care ofilise tot în zonele mai joase). Seara am fost nevoiți să ne cazăm în Mojkovac (Muntenegru), chiar înainte de intrarea în rezervație din cauza unei ploi de care nu credeam că vom mai scăpa în tot concediul. În dimineața următoare localitatea era cufundată într-o ceață densă, motiv de îngrijorare pentru noi care porneam către munte și aveam atâtea de văzut și admirat. Însă am avut noroc pentru că la câțiva km de intrarea în parcul Durmitor ceața s-a risipit, scotând la iveala frumusețea unică a zonei. Am tot urcat către o pasune alpină spre Zablijak într-o zonă în plină expansiune cu foarte multe vile și pensiuni în construcție. Am “bifat” și canionul de pe Valea Tarei și am pornit mai departe către Budva și apoi Tivat. Ne-am cazat în Tivat pentru 2 nopți în speranța că vom avea parte de puțină relaxare la mare dupa atâtea surprize chiar și din partea vremii care acum era iar însorită, toridă chiar. Am avut parte însă de o căldură insuportabilă, cu umiditate foarte ridicată (în timpul zilei transpirai ca la saună). Deci n-am mai stat mult pe gânduri și am pornit cât mai “dimineața pe răcoare” pe coasta dalmată către nord. Am facut un mic popas pentru alimentare cu benzină care e rară după cum am observat dincolo de Dubrovnik și seara am ajuns in Senj (Croația), pe malul mării, la un carnaval moto și un concurs în genul celor de la întâlnirile noastre moto (pasagerul de pe moto echipat cu o suliță trebuia să agațe din mers un fel de covrig suspendat; bineințeles, participanții erau costumați care mai de care mai amuzant).

Ziua următoare ne-am continuat plini de entuziasm traseul către destinația mult așteptată: Alpii!!! Deja recunoscusem că a fost aproape o greșeală traseul ales având în vedere temperaturile și speram să ne revenim odata ajunși în munți. Am trecut prin Rijeka, Trieste, Udine, oprindu-ne, în primă fază, în Cortina d’Ampezzo. Întrucat cazarile de aici erau destul de scumpe și stațiunea era cam aglomerată, ne-am continuat drumul încă 30 km și ne-am oprit la apusul soarelui în Arabba, o localitate așezată între munți parcă special pentru noi sau pentru oricine pasionat de motociclism și munți: într-o depresiune înconjurată de trecători de peste 2000m.

Captivați de zonă, am hotărât să rămânem aici pentru următoarele 3 nopți la o pensiune care ne-a “satisfăcut exigențele” în materie de confort, dar și pe cele bugetare. Prima zi de Arabba ne-a adus un maraton de aproximativ 300km prin trecătorile din zona - 10 trecători din Dolomiții de Est cu peisaje superbe (Falzarego, Giau, Forcella Staulanza, Duran, Cereda, Rolle, S. Pellegrino, Valles, Fedaia, Pordoi).

Ziua următoare am redus puțin ritmul, ne-am limitat la Campolongo, Grodnerjoch, Valparola, Sella și ne-am întors mai devreme ca să ne încărcăm puțin bateriile pentru ce urma a doua zi: mult așteptatul Stelvio. Așadar în ultima zi de weekend (Duminică) am plecat către Stelvio, luandu-ne ramas bun de la Arabba unde speram sa mai ajungem. Drumul către Stelvio a implicat trecerea din nou prin trecătorile Pordoi și Sella (care în lumina și aburii dimineții păreau complet diferite), am traversat orășelul Bolzano, urmând câteva trecători “pregătitoare” pentru Passo di Stelvio: Mendelpass (1363m), Tonale (1883m) și Gavia (2652m); fiind și duminică, era o aglomerație în aceste trecători ca la o veritabilă întâlnire moto. Am continuat drumul către Stelvio dinspre Bormio, beneficiind de un urcuș mai ușor față de serpentinele ce aveau să ne aștepte la coborîrea către Pratto allo Stelvio și Spondigna; despre Stelvio nu sunt foarte multe de spus, ci doar de vazut (pozele nu pot descrie și senzațiile, așa cum bine știți):

După ce ne-am făcut plinul de frumusețe în formă pură (și pentru că se însera și parcă ne lipseau deja temperaturile zilelor din ex-Yugoslavia) am coborât către Spodigna în căutarea zadarnică a unei pensiuni: fiind duminică seara, toate locurile erau ocupate deoarece italienii au un fel de weekenduri prelungite, lunea începând serviciul undeva către prânz. În plus mai era și sărbătoare locală în acea perioadă, încă un motiv pentru care ne-a fost imposibil să găsim vreo pensiune liberă; în aceeași situație era si un grup de motocicliști germani însă ei, având și corturile cu ei, erau ceva mai relaxați. Neavând de ales, am urmat recomandarea unui proprietar de pensiune și am găsit în final cazare la hotelul din localitate dar pentru 100E camera... După ce am regândit puțin bugetul am continuat cu un traseu de o zi în Elveția – aproape 300km presărați cu câteva trecători din Alpii elvețieni: Fuorn, Albula, Fleulapass ș.a., destinația finală pentru acea zi fiind Oetz (Austria) pentru că ziua următoare să traversăm pasul Timmelsjoch (mai “încețoșat” și neprimitor decât anul trecut dar cel puțin la fel de frumos) urmat apoi de alte câteva trecători din Alpii austrieci, destinația finala pentru acea zi fiind Villach. Nu ne-am oprit chiar în Villach, ci la vreo 15km înainte de oraș în Feistritz an der Gail, o localitate parcă uitată de lume în sensul bun al cuvântului: o liniște totală și un peisaj cu munții într-o direcție și dealuri înverzite în cealaltă; liniștea mult lăudată și apreciată de noi în acele zile, aproape de finalul unui concediu destul de neinspirat alcătuit, ne-a fost puțin tulburată doar de o familie foarte amuzantă care semănă foarte bine atât fizic dar mai ales la capitolul comportament cu Familia Addams. Ne-am cazat aici două nopți pentru încărcarea bateriilor înainte de etapa finală: drumul către casă...

Bineînțeles trecerea pe lângă Villach a implicat și o vizită în Louis care a însemnat o ultimă „lovitură” dată bugetului de vacanță și, mai ales, spațiului disponibil pentru bagaje. Penultima zi de concediu a fost doar drumul dintre Villach și Belgrad, un real hei-rup mai mult pe autostradă. În ultima zi am mers din Belgrad până acasă, parcurgând din nou traseul de pe malul sârbesc al Dunării presărat cu ultimile peisaje frumoase din acest concediu. Drumul spre casă ordonă amintirile celor 5500km și ne făcea, deja, să visăm la următorul concediu...