Mi se impută într-un fel sau altul lipsa de cruzime, paloarea criticilor mele, excesul de ironie după care nu curge sînge, vorbele prea ocolite, vocabularul care nu drăcuie suficient, nu scuipă cum trebuie, nu mușcă dureros – “să-l frigă pe nenorocit”, cum striga cineva.
N-am tras niciodată “suficient de tare” în crainicul X, despre care mi s-au scris jalbe fenomenale, în antrenorul Y, care – după părerea corespondentului, ar trebui să se sinucidă… Ei bine, nu pot și nu vreau. Mai ales nu vreau.
Știu că există prea puțini inocenți în sport. Dar mai știu că sportul e o încercare sublimă de a învinge prin inocență, prin nevinovăție, fără murdării și hoții. Fără această iluzie, de ce am mai scrie? Fără această visare – la ce bun toate cuvintele noastre, toate metaforele noastre? Numai așa, ca să dovedim celorlalți că sîntem răi, mari și ai dracului, că peste noi nu se poate trece? O, nu pentru asta ne-am decis să batem bășica, de mici copii…
Citește mai mult
