E un lucru care pare acceptat de toată lumea bună: politica de dreapta e rea prin natura ei, în vreme ce politica de stânga e rea numai prin accident. Ne amintim cu toții de mișcările studențești care au cuprins Europa de Vest în 1968. Situate undeva între stânga și anarhie, ele au readus, pentru prima oară după nazism, violența în stradă.
În Germania, una dintre scânteile care au declanșat vâlvătaia revoluționară a tineretului a fost moartea unui student, Benno Ohnesorg, împușcat în ceafă de un polițist, în timpul manifestațiilor de protest stârnite de vizita la Berlin a șahului iranian (2 iunie 1967). Statul federal se dovedea, astfel, un fidel moștenitor al fascismului, iar furia studențească se simțea, prin aceasta, perfect legitimată. Cealaltă Germanie, Germania democrată, avea la îndemână, dacă mai era nevoie, o probă decisivă împotriva capitalismului asasin.
Pe mormântul lui Ohnesorg au apărut coroane de flori trimise, solidar, de autoritățile comuniste. Otto Schilly, viitorul ministru de interne din guvernul Schröder, a devenit avocatul familiei Ohnesorg, iar Joschka Fischer, viitorul ministru de externe, s-a radicalizat politic distingându-se, la Frankfurt, ca luptător de stradă, bucuros să spargă vitrine și să bată polițiști. „Facțiunea Armata Roșie“ (RAF), în luptă cu sistemul corupt, e coaptă să se lanseze pe piață, Gudrun Ensslin, Ulrike Meinhof, Andreas Baader trec la fapte, Rudi Dutschke îndeamnă la conflict armat.
Citește mai mult în Adevărul
