Un vaiet întreg a cuprins România de la un capăt la altul: de la ultimul fermier - ca să fim „politically correct” şi să nu-i zicem de-a dreptul ţăran - şi până la toată clasa politică, inclusiv preşedintele. E criză. Ce ne facem? Bocet peste bocet, lamentări fără lamentări. Iniţiativele, şi acelea puţine, au murit în faşă, optimismul a dispărut, pesimismul s-a instaurat la putere. Laitmotivul acestei stări de comă este criza. „Păi, ce putem face, că e criză?”. „Dacă nu era criza acesta nenorocită, hehei, ce făceam...” Criza este cuvântul magic care te scuteşte de orice efort, îţi dă răspuns la toate întrebările şi neliniştile.
Îţi calmează instinctul de heirupism. Sclipirea imaginară de poftă de muncă îţi este repede calmată de filosofia mioritică: „se merită”? Păi nu, că-i criză! „Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Românul nu munceşte metodic, ci în salturi, are lungi perioade de odihnă, iar la nevoie dă în brânci”, scria Rădulescu Motru, în „Psihologia poporului român” .
