Există atâta dezinteres, lâncezeală şi rea-credinţă în rândul demnitarilor, încât am ajuns să mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca ţara să fie condusă de nişte sfinţi în viaţă. Sfinţii au mintea limpede, braţele vioaie, muncesc de dimineaţă până seara, consuma puţin şi se multumesc cu nimica toată. Dar dacă e să stau strâmb şi să judec drept, încep să mă tem ca s-ar da şi lua şpagă care e sfântul cel mai sfânt. Ar veni un înalt-prea-sfânt cu o mitra de 30 de mii de euro pe cap, bătuta cu pietre roşii, galbene, albastre şi verzi, şi ar face el lista – care dai mai mult să te bag mai în faţă, frate? Atunci, poate ar fi mai bine ca în loc de sfinţi, să-mi încredinţez soarta pe mâna unor oameni deştepti. Dar prea multă deşteptăciune strică. Deşteptaciunea e ca şi râurile. Cu cât este mai adâncă, cu atâta face mai puţin zgomot.
