Reportajul durerii: Drama surorilor care dorm pe un pat de scaune

„Doamne, îmi doresc un aragaz ca să poată să facă mama ceva de mâncare, un televizor să ne putem uita la desene și o bicicletă”, spune Angelica Roberta Dura, fetița cea mare.

Roberta are 12 ani si locuiește într-un bloc social din Bârlad, alături de surorile gemene și de mama lor. Singurele venituri ale familiei sunt alocațiile: împart banii între alimente, haine și rechizite, iar de multe ori, întreținerea rămâne neplătită.

„Uneori aș vrea să avem și noi ce au ceilalți oameni. Un televizor, un aragaz unde pot face mancare, mai multe condiții. Când am avut sportul, ne-a chemat domnul să facem activitate cu biciclete sau cu ce avem noi. Și am zis că cea mai mare dorință a mea ar fi să am o bicicletă”, a mai mărturisit fetița.

Cele două copile de 5 ani merg la grădiniță, iar sora mai mare nu lipsește niciodată de la școală. Deși acasă nu are condiții, fata ține cu succes pasul cu ceilalți colegi ai ei.

Mama celor trei fetițe a crescut la orfeliat, a putut să meargă la școală doar până în clasa a VI-a, dar și-ar dori un loc de muncă. Nici ea nu are dorințe prea mari. Femeie de serviciu ar fi suficient cât să le poată întreține mai bine, spune femeia de 37 de ani.

Dura Liliana Olguța (mama): Este foarte greu fără soț, dar mă mândresc și mă bucur că le sunt și mama, și tată. Mă chinui.
Reporter: Patul dumneavoastră este alcătuit din două scaune... Două scaune, o saltea și o ramă pusă și bătută în cuie.

Tatăl fetițelor a decedat acum trei ani. Doar fiica cea mare își mai amintește de el. Chiar dacă nu era un tată model, fetița îi simte lipsa.

„Când eram mai mică, aveam vreo 6 ani, mereu când veneam acasă el mereu era beat. La un moment dat, și-a revenit din acest obicei, dar apoi, după un an, doi sau trei a murit. Uneori, mai stau și mă mai gândesc, dar știu că nu-l mai pot avea înapoi”, a mai mărturisit fetița cea mare.