Pentru a facilita aprovizionarea cu buşteni şi transportul cherestelei, între anii 1889-1891, Concesiunea David Horn a construit calea ferată cu ecartament îngust (760 mm) Comandău-Gara Covasna (Depozitul Central).
După doi ani, David Horn şi asociaţii au transferat concesiunea Societăţii Forestiere „Ardeleana“, fostă „Erdelyi Erdoipar R.T.“, proprietate a fraţilor Groedel, ce fusese înfiinţată în anul 1890. Societatea a construit şi a exploatat un sistem de căi ferate forestiere compus din nouă linii, având în total 118,3 km: 1. Gara Covasna – Planul Înclinat – Comandău (1889-1891) 21,2 km; 2. Comandău – Păpăuţi (1891-1895) 18 km; 3. Ramificaţia Pădurea Zagon (1891-1895) 4 km; 4. Comandău – Mica (1890-1892) 18,8 km; 5. Mica – Valea Bâsca Mare – C.F.F. Nehoiu (1920) 5,2 km; 6. Iancău – Reitec (1934-1935) 4,5 km; 7. Gyula – Ghiurca (1934-1935) 5,4 km; 8. Comandău – Valea Bâsca Mică – C.F.F. Nehoiu (1920) 19 km; 9. Holom – Benedec – Nereju (1890 – 1895) 22,2 km.
În cadrul acestui veritabil complex industrial, pentru a face posibilă legătura între Valea Zânelor şi Punctul Şiclău, în anul 1890 a fost inaugurat Planul Înclinat. O instalaţie complet ecologică, unică în Europa, realizată după proiectul inginerului Emil Lux, cu componente produse de firma vieneză Obach, Planul Înclinat a fost folosit timp de peste un secol (1892-1995), zilnic transportându-se aproximativ 30 de vagonete, fiecare având o capacitate de 10 m3 de material lemnos.
Principiul de funcţionare a întregului sistem era deosebit de simplu, urcarea şi coborârea celor două platforme înclinate, pe care erau ancorate micile trucuri forestiere, realizându-se numai cu ajutorul forţei de gravitaţie.
Legate între ele printr-un cablu metalic al cărui avans era reglat printr-un sistem de scripeţi controlaţi din camera de comandă situată în staţia de vârf, platformele rulau pe o linie cu ecartament normal (1435 mm), întregul ansamblu fiind proiectat astfel încât energia vagonetului încărcat, ce cobora, să fie integral folosită pentru remorcarea unui vagonet gol, ce urca din staţia de bază. Iar la mijlocul Planului Înclinat exista un punct de ramificaţie a şinelor, ce permitea trecerea simultană a celor două platforme.
Unica sursă externă de energie folosită pentru funcţionarea acestui unicat tehnic feroviar erau cei doi cai „putere“, Mişu şi colegul său din staţia de vârf, ce manevrau micile vagoane din staţiile situate la extremităţile Planului Înclinat, până pe liniile de unde erau preluate de locomotivele cu abur.
Acestea le remorcau până în punctul de transbordare din staţia Covasna, ori până în centrul forestier de la Comandău. În 1995, la numai câţiva ani după ce şi-a aniversat centenarul, Planul Înclinat a fost afectat de o puternică furtună, ce a doborât aproape toţi arborii de pe versantul pe care se întindea. În plus, în anul 1997, cabina de comandă a staţiei de vârf a fost distrusă de un puternic incendiu. Diminuarea drastică a volumului de masă lemnoasă exploatat a făcut ca Planul Înclinat să fie trecut în conservare la 1 octombrie 1999 (împreună cu cei 32 de kilometri ai liniilor ce compuneau ultimele rămăşiţe ale sistemului căilor ferate forestiere de la Comandău şi cu întregul material rulant rămas în zonă).
Continuarea pe historia.ro
