Andrei Gheorghe a murit. Interviu emoţionant - Cum a ajuns în România din Rusia

 
Andrei Gheorghe a murit
Andrei Gheorghe a murit

Andrei Gheorghe a murit. Marele jurnalist român Andrei Gheorghe (56 de ani) a fost descoperit mort, luni seară, în baia locuinţei proprii, informează Realitatea TV.



Andrei Gheorghe a murit. Într-u interviu acordat cotidianului Adevarul în urmă cu doi ani, Andrei Gheorghe a rememorat anii copilăriei în Rusia.

Andrei Gheorghe povesteşte despre copilăria petrecută bătătorind pădurile ruseşti, vorbeşte despre „tragedia" din prima zi de şcoală, când nu înţelegea o iotă din limba română, şi, în general, vorbeşte despre toate şi despre toţi.

Citeste mai mult: adev.ro/o1rfpe

Ai copilărit în Rusia. Ce amintiri păstrezi de atunci?

Andrei Gheorghe: In Mother Russia (n.r. – Mama Rusie). (râde) Am nişte amintiri magice. Şi după ce m-am mutat în România, am continuat să-mi petrec vacanţele de vară şi de iarnă acolo. Normal că au fost magice, pentru că eram în vacanţă, nu eram inserat în acea existenţă. Pentru mine Rusia a fost un fel de tărâmul lui Oz. Era o altă ţară, unde oamenii vorbeau alte lucruri, unde totul era nou şi altfel decât la mine, unde eu eram străin. Sigur că era interesant. Când mergi în vizită, oamenii încearcă să fie drăguţi, totul e frumos, dar dacă trăieşti zi de zi, te plictiseşti. Normal că totul era perfect. Te plimbau, îţi arătau, era o încântare continuă. Şi nu mai vorbesc de faptul că o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o într-o pădure care nu se termina. Adică nu era ca în povestea în care până la urmă şi la urmă dai de un drum. Nu se termina niciodată.

Făceai drumeţii, deci.

Da. Când plecam dimineaţa, bunicul meu îmi spunea: „Să fii atent la urmele lăsate în spate. Dacă nu le mai vezi, trebuie să te întorci". Ninge la un moment dat şi nu mai vezi urmele şi nu mai ştii încotro să te întorci. Şi umbli cu un toporaş după tine, pus la brâu, ai o pereche de pantaloni de trening, legaţi la subţiori, pe sub ăia ai altă pereche de pantaloni mai subţiri, apoi ai un bluzon mare şi, peste, o curea de soldat, nişte bocanci, o pereche de schiuri, căciulă, mănuşi. „Du-te!" Cum să nu fie magic? Să auzi liniştea şi de-odată: Poc! Aşa face zăpada când se crapă. Apoi auzi mistreţii, şi trebuie să te uiţi la ce înălţime au mâncat mistreţii coaja de pe copaci, să ştii cât de periculoşi sunt.

Nu îţi era frică?

Eşti copil. Nu ţi-e frică de nimic, niciodată. Îţi taie capul, îţi cresc două. Asta era pe iarnă. Vara, curge râul în pădure, unde se face un lac negru, întunecat, lacul se vede ca un ochi negru fără adâncime şi pe el sunt nuferi galbeni, iar apa e rece, rece, rece.

Te-ai rătăcit vreodată?

Eram suficient de atent, îmi lăsam semne. You don't play with that shit (n.r. – Nu te joci cu aşa ceva). Te rătăceşti într-o fracţiune de secundă, e de-ajuns o dată să închizi ochii şi să te învârţi şi să nu mai ştii pe unde ai venit. Întotdeauna trebuie să ştii de unde ai venit, care e direcţia aproximativă a venirii tale.

Te-ai bucurat de o asemenea copilărie, pentru că tatăl a studiat la şcoala de aviaţie din Rusia. Cum a ajuns acolo?

Şcoala de aviaţie a fost construită în forma unei zvastici, din acest motiv nici nu a fost bombardată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cadrul efortului comun, Uniunea Sovietică, aşa cum făcea, de fapt, peste tot, a pus la dispoziţia ţărilor eliberate cursuri, au început să reconstruiască, iar aviaţia română avea nevoie de aviatori, tancuri, ingineri. Şi, sigur că în anii '50, mulţi români, mai ales ăştia care erau din noile familii, au ajuns militari. Ai mei toţi, din partea tatălui, au ajuns militari străluciţi. Nişte oameni de o inteligenţă extraordinară, cu mult bun-simţ şi de un talent indubitabil, toţi scriau poezii, desenau. Erau nişte copii din Urziceni, care au crescut în praf, nu ar fi putut să facă nimic, n-ar fi ajuns niciodată nimic. Nu fac apologia comunismului, ci doar constat întâmplări, unele dintre ele care mi-au binecuvântat familia. Aşa a ajuns tatăl meu în Rusia, un tânăr ofiţer mândru şi brunet, într-o cazarmă de blonzi spelbi. Normal că maică-mea a zis: „Giugiuc. Cine e Banderas ăsta?". (râde)

Mama era chiar fata comandantului şcolii de aviaţie. Cum era mama? Blondă cu ochi albaştri, aprigă?

You got it. Russian style (n.r. – Ţi-ai dat seama. Stilul rusesc).

Şi cum au ajuns împreună? Bănuiesc că nu a fost deloc simplu, dacă ne gândim la diferenţele de rang, ca să zic aşa.

S-au descurcat destul de bine, au fost o grămadă de poveşti. A aflat toată familia, în afară de bunicul, inclusiv mama ei ştia. Şi la un moment dat, tipic, ca în filme, bunicul pleacă într-o delegaţie, tata e chemat la masă, să bea un ceai. Dar, atenţie!, apropo de vremurile de demult, ei nu se ţineau de mână, nu se atingeau. El îi făcea curte şi o plimba cu motocicleta. Ea stătea în spate şi se ţinea de el. Asta era singura apropiere.

Mai jos un interviu acordat Realitatea.net în 2010:

Subiecte pe aceeași temă



Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?