Un raport din 1988 dezvăluie absurdul sistemului: la Petrești, un complex zootehnic trebuia să livreze 2.000 de tone de carne, deși avea doar 2.000 de porci în grajd. Practic, fiecare animal ar fi trebuit să cântărească o tonă. În alte zone, precum C.A.P. Colacu, efectivele de oi trebuiau să se tripleze într-un singur an, deși o parte dintre animale erau deja programate pentru sacrificare. Biologia era opțională, planul de partid – obligatoriu.
Pentru a acoperi diferențele dintre realitate și ordinele venite „de sus”, Direcția Agricolă cerea specialiștilor să raporteze „fătări fictive” de viței și miei. Așa apăreau pe hârtie ferme prospere, în timp ce în grajduri lipseau furajele, iar animalele abia supraviețuiau. Românii plăteau prețul acestor minciuni prin penurie, cozi interminabile și exporturi forțate care goleau piața internă.
Deși Securitatea știa perfect că planurile erau imposibile, rapoartele sale nu criticau sistemul, ci îi acuzau pe specialiști de „sabotaj” pentru că nu reușeau să îndeplinească obiectivele aberante.
Iar umorul amar al vremii rezuma perfect situația: „Este adevărat că în România porcii sunt ca elefanții? Da, este adevărat: nu atât de mari, cât atât de rari.”
